Radu Paraschivescu: "Nu căutaţi cuvântul din titlu în dicţionar, nu-l veţi găsi. "
Dacă totuşi vă interesează definiţia lui, iat-o: „Persoane care, deşi trăiesc în Bucureşti, au optimismul de-a crede că pot dormi noaptea“. Noptimistul se culcă în fiecare seară înfăşurat în speranţa că odihna nu-i va fi tulburată de principalul poluant nocturn al Capitalei: zgomotul. El trăieşte de obicei - dar nu numai - în cartiere unde poliţia ajunge sporadic sau asistă discret. Îl aşteaptă pe Moş Ene nu doar cu ochii închişi, ci şi cu dopuri în urechi. Îşi începe fiecare noapte rugându-se să fie ocolit de asaltul decibelilor auto. Se întoarce pe-o parte, îşi ascunde tâmpla în pernă şi pare pregătit pentru alunecarea în vis. Însă când îi e lumea mai dragă şi iluzia mai aproape, ceva îi curentează ritmurile, planul imediat şi fiinţa.
E ciudat că, într-o lună când atât de multă lume e plecată în concediu/vacanţă, zurbagiii motorizaţi dau impresia că sunt la fel de numeroşi şi activi. Ritualul lor noptatic trimite cu gândul la „Zgomotocicleta“ Constanţei Buzea - un volum de poezii pentru copii deschis de un pişicherlâc lexical cum sunt cu zecile, de la rinocerb la crocodinozaur şi de la ciocănitorinc la anacobră. Ce cuvânt zglobiu, zgomotocicleta! Şi ce departe e năstruşnicia lui inofensivă de realitatea oraşului, de felul cum se face ţăndări liniştea care însoţeşte întunericul. Comandouri ale vacarmului ies pe străzi noapte de noapte, atacând timpanul, nervii şi răbdarea omului. Uneori ai de-a face cu o întrecere între bolizi. Alteori te trezeşte din somn un hârb cu deplasare lentă şi percuţie flatulentă, care îţi trece pe sub geam parcă anume pentru a-ţi face în ciudă. Alteori din boxele maşinii oprite în parcare năvăleşte „încă una mică, de la naşu’ mare pentru ginerică“. În fine, alteori un bezmetic se excită pur şi simplu când aude cauciucurile propriei maşini scrâşnind pe asfalt.
M-am întrebat de multe ori ce-i animă pe aceşti producători de gălăgie. Se simt stăpânii cartierului şi, printr-o extrapolare posibilă doar în mintea lor, ai lumii? Depind fiziopatologic de felul cum îşi satisfac glanda machismului? Vor să-şi impresioneze aleasa aflată alături şi altfel decât prin tatuaje, lanţul de closet de la gât şi tona de gel din păr? Greu de stabilit. În ce mă priveşte, văd două explicaţii pentru pofta asta neabătută de-a face zgomot, deşi sunt convins că numărul lor e mai mare. Prima se leagă de o anume tentaţie a sfidării, componentă esenţială a orăşeanului convins că ecuatorul îi trece prin buric. Ea se simte bine în compania altor două elemente cu largă acoperire naţională: bunul plac şi cultura abuzului. A doua are în vedere frustrarea unora în faţa propriei neputinţe de-a lăsa ceva în urmă. Există destui oameni care vor să fie remarcaţi, dar nu au cum. Nu pot conduce concerne, n-au talent la scris, nu ştiu să cânte, să patineze sau să sădească pomi. Singurul lucru prin care pot intra, fie şi meteoric, în conştiinţa celorlalţi e inflaţia decibelică. Balamucul. Ofensa slobozită din frâiele cailor-putere. Dacă nu pot fi iubiţi fiindcă salvează oameni de la înec, măcar să fie detestaţi fiindcă nu lasă lumea să doarmă. Orice e preferabil anonimatului, îşi spun ei, turând motorul şi dând muzica mai tare. Cât despre noi, noptimiştii încercănaţi ai oraşului, suntem tot mai puţini. Nu putem nici să ne sindicalizăm, nici să ne facem partid (asta ar lipsi). Putem, în schimb, să-i deranjăm pe sfioşii poliţişti comunitari de la cafeluţa băută la non-stop. Dacă avem norocul să ne-audă.