Cu două săptămâni în urmă, ziarele din Timişoara spumegau neputincios. Ediţiile locale livrau titluri mari şi puneau trei semne ale exclamării. Ce se întâmplase?
Un om se plimba cu şalupa pe Bega, testând rezistenţa la sfidări a bănăţenilor. Omul era Adrian Iosif Cocoană, petrecăreţul care în 2008 se suise cu un Ferrari pe trotuar, îl ucisese pe tânărul de 28 de ani Peter Lucian Reja şi-i rănise prietena. Admis în clubul dătătorilor cu tifla, Cocoană a descoperit că se afla într-o companie selectă. Vecinii lui de lojă se numeau Carmen Păunescu, Ali Imran, Cristian Bernevig şi - poate că aţi uitat, deşi n-ar trebui - Luca Ştefănoiu, deputatul care a ucis un copil de cinci ani, declarând apoi că alcoolemia ridicată i se trăgea de la merele consumate la volan. Fire prevăzătoare, Adrian Cocoană şi-a ales un avocat pe măsură: Maria Văsâi, fosta ambasadoare în instanţă a lui Sile Cămătaru, Cristian Cioacă, Daniel Corogeanu-Tanacu şi a altor figuri iconice ale spiritualităţii româneşti. Alegerea a fost inspirată: doamna avocat a declarat fără şovăire că distinsul ei client trebuie judecat în stare de libertate fiindcă nu deţine armă şi nu este un pericol public.
În felul ei, Maria Văsâi avea dreptate. Ce rău mai putea să-i facă Adrian Cocoană lui Lucian Reja? Şi ce pericol public ar mai fi putut provoca, din moment ce părăsise locul accidentului? Se vede treaba că împărţitorii dreptăţii au judecat la fel, căci Adrian Cocoană a fost redat Ferarriului, şalupei şi anturajului. Liber să se plimbe ziua în amiaza mare pe Bega, sub ochii uluiţi ai timişorenilor, liber să petreacă în clubul Heaven după ce îşi expediase victima în clubul Hell. Mari furnizori de pronosticuri, timişorenii sunt siguri că sentinţa în cazul Cocoană va fi „doi ani cu suspendare”. Fapt interesant, canotorii care se antrenau de obicei pe sub podurile Timişoarei au dispărut din peisaj. Se spune că n-au vrut să rişte întâlnirea cu medicul ucigaş şi au plecat să-şi găsească alt loc de vâslit. E de înţeles. Caron însuşi ar avea emoţii în luntrea lui dacă în faţă i-ar apărea un performer capabil să treacă atât de repede de la anatomie la thanatomie.
Aflat la Timişoara cu un prilej literar, am intrat în vorbă cu cinci-şase martori la defilarea nautică a lui Adrian Cocoană. I-am întrebat ce cred şi le-am aşteptat răbufnirile. Ei bine, recunosc, am avut o surpriză. Unii martori au amintit doar în treacăt de strâmbătatea deciziei şi de felul cum a ajuns Cocoană să aştepte procesul în libertate. Sentimentul lor predilect n-a fost dezgustul în faţa nedreptăţii, ci un soi de respect inabil camuflat pentru profitor. Am desprins din cuvintele şi din privirile acestor oameni o formă de invidie aproape la fel de gravă ca fapta lui Cocoană. Era invidia faţă de cei care fie se situează deasupra legii, fie şi-o adjudecă spre reinterpretare. Obiectul admiraţiei era un ins cu un palmares infracţional redutabil, dar - ce să vezi? - fără cazier. Distrugere, vătămare corporală, ameninţări telefonice, folosirea bâtei de baseball pe post de argument, ucidere din culpă, fugă de la locul accidentului - cam aşa arată drumul prin viaţă al lui Adrian Cocoană. Orice asemănare cu Iustin Covei, fiul judecătorului Marin Covei din Craiova, e reală, apăsată şi neîntâmplătoare. Cât despre povestea lui Adrian Cocoană, ea nu semnalează doar o sincopă a justiţiei. Oftatul admirativ al celor care l-au văzut cu şalupa pe Bega e semnul rătăcirii noastre. Al unei sminteli care nu se poate vindeca nici măcar printr-o vizită la cimitirul de pe Calea Lipovei.