De ce Putin nu e nici Theresa May, nici Donald Trump

De ce Putin nu e nici Theresa May, nici Donald Trump

O discuție largă s-a născut la nivel european, și chiar peste ocean, legată de abordarea conservatortradiționalistă rusă, privită prin prisma dezvoltărilor populistnaționaliste, xenofobe, eurosceptice, anti-imigranți, din Europa, pe care nu rareori le regăsim pe statele de plată ale diferitelor entități oficiale și oficioase ale Federației Ruse, cum ne anunță presa de investigație europeană de ani buni.

Totuși marea dilemă a fost eliminarea din spațiul dezinformărilor ruse a ideilor potrivit cărora abordările pretins conservatoare, în fapt autoritarist-populiste pravoslavnice de factură neo-imperialistă rusă ar fi expresia similară conservatorismului britanic și a neo-conservatorismului american.

Nimic mai fals. Putin nu e nici Donald Trump, nici George Bush jr, nici Theresa May. Și nici pretinsul conservatorism rus nu e decât o spoială, o imitație și explicație publică a autoritarismului radical uni-personal al lui Putin susținut de camarila de siloviki orientați economic să susțină regimul putinist, fără nici o legătură cu unele manifestări naturale și decente, dar în cadrul strict democratic, a opțiunilor britanice și americane conservatoare sau a altor state europene.

Identitățile colective și naționalismul de sorginte patriotică sunt rezultatul căutării rădăcinilor, legitimităților de grup și nu rareori funcționalităților statale. Ignorarea deplină a identității și specificului, a bazei culturale și tradiționale nu e de bun augur, iar uitarea memoriei instituționale și naționale e la fel de pernicioasă ca și negarea perspectivelor, progresului, drepturilor omului și societății deschise. Excesele de orice fel sunt nepotrivite și contraindicate în coeziunea societală a statelor europene dar și a constructului european, iar aici conservatorismul societăților occidentale face parte din balansul natural și aspirația căutării perpetue a echilibrului între memorie și schimbare la nivelul oricărei organizații de natură socială, cu atât mai mult a unei națiuni.

Prea multe schimbări în puțin timp îi șochează pe oameni, îi înfricoșează și îi afectează. Se opun schimbărilor de această magnitudine exact așa cum stagnarea sau imobilismul îi îndeamnă spre mișcare, agitație, dorința de schimbare, nu de dragul schimbării, ci în aspirația de mai bine. În context democratic, cu respectarea valorilor și principiilor, a drepturilor omului, a statului de drept, a independenței justiției, elemente care nu intră niciodată în discuție la alternanța puterii de la liberal-progresiști la conservatori tradiționaliști cu nuanțe de naționalism patriotic(nu patriotard).

Că suntem adepții uneia sau alteia dintre opțiuni, că avem o imagine și așteptare diferită în legătură cu dozajul dintre memorie - tradiție și reformă - schimbare - progres, trebuie să acceptăm că vorbim de un fenomen natural și sănătos pe care trebuie să-l înțelegem, nu să-l blamăm. Plimbarea pendulului între abordări și curente, toate democratice, sunt expresia unor fenomene naturale și impactul unor evenimente pe care le văd cetățenii zi de zi pentru a-i determina să se miște cu opțiunile spre zona conservatoare. Actele concrete legate de migrația în masă și refugiați ca și actele teroriste de orice fel îndeamnă în această direcție, ca și schimbările bruște și profunde din fibra și substanța socială a unei națiuni.

De aici până la a susține faptul că pretinsul conservatorism panslavic autoritarist rus e același cu cel european sau american e o impunitate absolută. Iar lumea conservatoare euro-atlantică e cel mai natural dușman al regimului Rusiei lui Putin, oricum s-ar autodefini el. În cazul Europei, e o confruntare tacită între națiunile și statele moderne și creația UE, postmodernă, produs al voinței statelor naționale. Identitatea națională se confruntă cu identitatea valorilor comune, drepturilor, criteriilor și normelor. Un construct în care nu se mai regăsesc triburile etnice.

Atât statele central și est europene, cât și noile state aspirante, au cetățeni și mituri care merg către o Europă a națiunilor care nu mai există de la Maastricht. Iar criza economică a datoriilor suverane și migrația, oboseala extiderii și impactul tot mai palid al puterii soft europene, de model și atractivitate, nu fac decât să adauge la apetitul tot mai restrâns și căderea statelor mai puțin consolidate în cadrul UE înspre modelul conservator putinist, cu nuanțe autoritariste, care permite permanentizarea la guvernare și controlul excesiv al opțiunilor și perspectivelor electorale. E o înclinație nesănătoasă către verticala puterii și personalizarea acesteia. Un cezarism care nu mai are nimic de a face cu democrația, pe care nici măcar nu se mai chinuie să o imite. În Rusia din 2003, de la adoptarea Doctrinei Putin a democrației suverane.

Noua ideologie cu numele de conservatorism a lui Vladislav Surkov, consilierul lui Putin, are impactul cel mai nefericit exact în Rusia și în spațiul post-sovietic. Modelul se vrea o civilizare și integrare în ceva numit Ruski Mir - Lumea Rusă, care se vrea identitate cu nuanțe etnice: limbă comună și istorie comună dată de apartenența la fostul stat sovietic. Pe ruși – obținuți inclusiv prin procesul de pașaportizare a spațiului post-sovietic, pe rusofoni și compatrioți își asumă unilateral să-i apere și să-i reprezinte Rusia lui Putin. Unde pierd, e la pretenția de civilizare care ascunde tot mai transparent, după Georgia 2008 și Crimeea, respectiv Donbasul în 2014, neo-imperialismul rus.