Evoluția situației din Orientul Mijlociu demonstrează că pragmatismul lui Putin a fost superior fixațiilor occidentale.
Caroline Galactéros este doctor în științe politice, colonel în rezerva operațională a Franței și director al Centrului de Informații Strategice „Planeting”. Într-un excepțional interviu pentru Le Figaro, ea descâlcește ițele geo-strategice din Orientul Mijlociu.
Armata siriană a preluat controlul asupra orașului Alep, care se afla în mâinile rebelilor. Este un punct de cotitură în Războiul din Siria?
Această victorie a forțelor regimului de la Damasc este importantă. După eliberarea altor cartiere din Estul Alep, faptul că au reușit să-i extirpeze pe jihadiști din labirintul de străzi și subterane și să-i constrângă să se replieze spre sud-estul orașului dovedește o dinalică militară pozitivă în favoarea armatei siriene.
Mai cu seamă, „extragerea” reușită a mai multor zeci de mii de civili și ducerea lor în partea vestică a orașului îi lipsește pe jihadiști de „scuturi umane” și pe adversarii occidentali ai regimului Assad de argumentul mediatic împotriva implicării militare a Moscovei în Siria.
Cucerirea Alep, dacă se va realiza rapid, va pune punct planului forțelor morale care se opun acestor lupte interminabile, dar va fi mai ales o victorie simbolică valoroasă, ce va da avânt forțelor ce doresc restaurarea Statului sirian.
Înfrângerea jihadiștilor la Alep nu reprezintă de fapt decât manifestarea unei derute militare globale, care pare tot mai inevitabilă de la o zi la alta, și a unui raport de forțe ruso-american în care Washingtonul pierde teren.
John Kerry însuși, într-o declarație la Bruxelles, pe 6 decembrie, cu ocazia reuniunii miniștrilor de Externe din NATO, a părut să arunce prosopul, părând convins că partida (adică răsturnarea de la putere a lui Assad și dezmembrarea Siriei) este pierdută și încercând cu abilitate să exonereze America de sprijinirea mișcărilor rebelilor radicali, devenită de neapărat și mai ales fără speranță.
Fără speranță, dar nu și fără urme. Rivalitatea Washington – Moscova va rămâne mare, măcar până la învestirea oficială a lui Donald Trump, la sfârșitul lui ianuarie. Din acest punct de vedere, înfrângerea insurecției jihadiste la Alep nu este deci decisivă, iar administrația Obama va continua să sprijine, cel puțin indirect, grupările radicale (mai ales prin intermediul Turciei), pentru a distruge la maximum jocurile Rusiei și, încă și mai mult, pe cele ale viitorului președinte, care a deschis deja un dialog cu Moscova pentru a scoate America din acest viespar. Posibil, un „deal” de tip mână liberă pentru Rusia în Siria contra mână liberă pentru America în Irak, pentru a reda lustrul blazonului Statelor Unite.
Așadar, războiul nu va înceta după eliberarea Alepului. Se va opri doar când puterile sunnite, Statele Unite, dar și țările occidentale, își vor accepta „eșecul” și vor încerca în mod serios să identifice un compromis politic durabil cu Rusia și Iran. Însă, pentru aceasta, Riadul, Doha, Ankara, Londra și Washingtonul trebuie să admită că au mai multe de câștigat negociind decât luptând.
În ce măsură, recucerirea Alepului marchează revenirea militară și diplomatică a Rusiei în prim planul afacerilor internaționale?
Această revenire a Rusiei, în opinia mea, este mai mult decât evidentă. Este o necesitate, oricât ar displăcea asta numeroșilor „experți” și comentatori care, în ciuda oricărei evidențe, continuă să vadă lumea cu privirea unui ciclop miop, într-o manieră simplistă și maniheistă.
Se înșală asupra dușmanului, din comoditate intelectuală și din refuzul de a accepta realitatea.
Într-adevăr, responsabilitatea lor este grea în ceea ce privește perpetuarea haosului și a violenței, deoarece continuând să-și trâmbițeze concepțiile searbede nu fac decât să agraveze liniile de fractură, în loc să contribuie la depășirea lor.
Totuși este nevoie urgentă de a recunoaște în sfârșit că modelul implicit al relațiilor internaționale, care funcționează de 20 de ani, s-a distrus definitiv în urma propriilor excese.
Idealismul moralizator, ca mască pentru un intervenționism rapace, a provocat niște ravagii pe care nu le mai putem ignora. Nici la popoarele victime ale grabei noastre de a le „elibera” și nici la cei pe care dorim să-i convingem de superioritatea modelului occidental de dezvoltare politică, economică și socială. Iar efectul de bumerang al acestei ofensive se întoarce acum împotriva noastră.
Profitând de acest eșec, Rusia propune – cu ocazia conflictului sirian – reechilibrarea jocului internațional, acceptarea multipolarității lumii și reapropierea de Occident, din care încă apreciază că face parte pe deplin.
Ea oferă un model alternativ de referință și mai ales de protecție destul de convingător: fiabil, coerent, pragmatic, resistent. A nu-l trăda pe Assad în ciuda atacului internațional concentrat împotriva acestuia și mai ales a apăra statul sirian de dezmembrare are un impact considerabil nu doar la Damasc sau Teheran, ci și la Cairo, Alger, Dehli, în Africa, în Emiratele Arabe Unite, la Ankara, și chiar, într-un fel, la Riad.
Diplomația dialogului deschis și fără excluderi (oficiale sau discrete) al Moscovei cu toți actorii direcți și indirecți ai conflictului sirian depășește gestionarea optimă a acestei drame. Acțiunea de seducere „a la russe” spre toate azimuturile continuă. Emisarii Moscovei, direcți sau indirecți (palestinian...), realizează contacte, propun parteneriate, contrapartide atrăgătoare, pe baza pozițiilor ruse, pentru ceea ce ar trebui să fie tranziția politică siriană.
Pe scurt, liniile se mișcă și în loc să le depășim, în Franța sau aiurea, opunem artificial logica militară celei diplomatice, ca și când acestea nu ar fi strâns legate. Ca și când am putea decide între a face război sau a negocia. Lucrurile nu funcționează astfel. Nu poate fi vorba de război ca despre un unic mod de acțiune, nici despre o diplomație pur teoretică, izolată de zăngănitul armelor.
Doar obținerea unui ascendent militar pe teren și un raport de forțe care nu mai poate fi schimbat substanțial permit la un moment dat părților beligerante constrânse și protectorilor acestora de a se așeza la masa negocierilor într-o manieră productivă.
Pentru moment, rușii i-au marginalizat pe americani – care deja au greutăți „să-i sprijine fără să-i sprijine” pe jihadiști și să-l stăpânească pe aliatul turc recalcitrant. Rușii domină frontul diplomatic și încearcă să adune în jurul lor un panel credibil și reprezentativ al diversității siriene pentru un proces politic care să va duce la alegeri și mai ales la păstrarea unității siriene, chiar în ipoteza unui stat federal.
Însă la Paris (și în alte capitale occidentale – n.r.), în loc de a se insera în această abordare pragmatică, se persistă în criminalizarea lui Vladimir Putin, în a vorbi despre Assad ca despre un călău unic al poporului său, în minimalizarea sprijinului popular de care se bucură regimul de la Damasc, pentru a acredita ideea că este posibil, din exterior, să se impună o distribuție reprezentativă... care totuși s-a discreditat iremediabil și care singur s-a redus la „a vorbi cu Rusia”, pentru a nu părăsi cu totul scena. Iar războiul continuă.
Ce scenarii se pot imagina în legătură cu viitorul lui Assad?
Assad nu este (singura) problemă, nici soluția. Această polarizare semantică este foarte contraproductivă. Dacă campania militară continuă în avantajul său, el va putea fără îndoială negocia o ieșire onorabilă pentru sine și apropiații săi la sfârșitul unui proces instituțional și electoral în care Assad – sau alții dintre apropiații săi, membri importanți ai regimului – vor trebui să participa într-un fel sau altul.
Care este jocul Turciei, care își continuă în nordul Siriei operațiunea „Scutul Eufratului”?
Turcia a redevenit din iulie actor principal în jocul politic regional. Orașul Al-Bab, pe care încearcă să-l încercuiască cu ajutorul rebelilor din Armata Siriană Liberă este un punct strategic între alep și orașul Manbij, controlat de kurzi, principalul inamic al puterii de la Ankara, din al cărui punct de vedere fiind mai nociv decât ISIS, pe care a sprijinit-o mult timp.
Planul Turciei – care neliniștește puternic Damascul – ar putea fi de a scoate ISIS din Al-Bab pentru a-i lua locul, împiedicând astfel reunificarea zonelor kurde, continuând în același timp să sprijine lupta islamiștilor radicali împotriva regimului sirian, prin intermediari, mai ales ASL.
La modul general putem spune că Ankara joacă cu mare abilitate, nu renunță la nici una din ambițiile sale regionale, deopotrivă în Siria și Irak, folosindu-se în același timp de apartenența sa la NATO – care le folosește americanilor în jocul lor împotriva rușilor, ceea ce îi face mai concilianți - și de „reîmpăcarea” cu Moscova, pe care o folosește pentru a obține toleranța rușilor față de acțiunile sale militare în Siria.
Realitatea conflictului militar dă deci dreptate abordărilor diplomatice ale lui Donald Trump?
Cred că lumea noastră are nevoie urgentă de realism politic și strategic. Trebuie deschisă o eră de cooperare hiperpragmatică și cu scop etic (nu este o contradicție!), renunțând la utopiile nocive ale idealismului moralizator, care au pavat lumea cu cadavre de civili jertfite pe altarul orgoliilor noastre.
Trebuie revitalizată Organizația Națiunilor Unite și revenit la respectarea cartei sale fondatoare.
Stabilitatea ordinii internaționale depinde de respectarea suveranității Statelor, de neamestecul în afacerile lor interne și de exemplaritatea politică proprie democrațiilor occidentale, iar nu de intervenționismul cinic sub pretexte care de mult nu mai conving pe nimeni.
Donald Trump este pe cale de a se înconjura, în materie de afaceri externe, de o echipă pe care o găsesc de înalt nivel. Emisarii săi lucrează pentru a stabili relații valoroase. Nu mă îndoiesc că vom avea în curând parte de surprize bune...