EXCLUSIV. Evz.ro continuă povestea uluitoare a lui Oleg Dombrovschi, veteran de război cu un "palmares" de invidiat: 13 ani prizonier în lagărele sovietice şi închisorile comuniste româneşti.

Astăzi, puteţi afla, în tuşe groase, cum arată oamenii de la capătul umanităţii. Acolo unde bătăile, carcera, mizeria şi lecţiile de educaţie politică sunt "meniul" zilnic al celor care au îndrăznit să refuze compromisul cu destinul. În august 1944, istoria se scria cu majuscule. Lumea respira macro. Nimic nu era mic în această lună care a adus România în tabăra antifascistă, într-o lume imposibilă în care a nu fi alături de Hitler însemna să fii aliat cu Stalin.

Şi totuşi, la mii de kilometri depărtare de Bucureşti, unde jocurile politice şi revolverele schimbau decisiv destinul unei ţări deja condamnate, oamenii frontului îşi trăiau tragedia.

Oleg Dombrovschi, tânărul de 25 de ani care strânsese deja dramele şi biografia unui sexagenar, era prizonier de război. Iadul are coordonate geografice precise: un orăşel insignifiant din Tatarstan, mirosind a pământ proaspăt şi a frig, mai ales a frig. Yelabuga avea să fie pentru Oleg doar prima oprire concentraţionară dintr-un periplu dantesc ce număra la capătul purgatoriului sovietic, în 1951, 32 de lagăre.

Vreme de câteva luni, micuţa aşezare din nordul Uralilor aflată în buza stepei siberiene a însemnat "acasă" pentru basarabean. Un loc al amintirilor dintr-o lume aflată la capătul imaginaţiei comune, în care femeile trăgeau la plug dincolo de gardul ghimpat al lagărului, sub privirile siderate ale nemţilor care abia începeau să înţeleagă cine i-a invins în război. Oleg nu uită câmpul nesfârşit care transformase oamenii în animale, un loc al pierzaniei indiferent de care parte a gardului te-ai fi aflat.

Viaţa ca într-un scenariu de Roberto Benigni Înăuntru, în lagăr, comunismul funcţiona după aceleaşi reguli ca şi afară: deţinuţi reeducaţi prin muncă şi planuri ce trebuiau depăşite. "Era un arhitect neamţ acolo, prim-consilier al lui Hitler, căzut prizonier încă din 1941, care şi-a făcut un joc de şah din oase, cu pioni germani şi pioni francezi. Era o frumuseţe, lucrase doi ani la el. Când a fost gata, au venit şi l-au luat, motivând că este operă de artă făcută în lagăr şi trebuie trimisă la Moscova".

Petele de culoare erau puţine, flancate de nesfârşitele zile monotone în care prizonierii sădeau cartofi pe câmpurile tătare, decontând o datorie de război pentru care "eliberatorul sovietic" îi considera răspunzători. Viaţa meargea însă înainte, ca într-un film de Roberto Benigni în care jocul maschează absurdul: "Un profesor din Iaşi a organizat un cor cu prizonierii români de la Yelabuga. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat.

Au început să iasă unul câte unul din cameră, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre". Frontul era departe pentru aceşti bărbaţi uitaţi la marginea stepei siberiene, înghesuiţi într-o baracă mizerabilă de obiceiurile unei lumi care nu mai ştia nimic de ei. O lume care oricum începea, încet-încet, să moară. Oleg avea să afle curând.

Românii refuză munca

La Yelabuga, sovieticii organizaseră două lagăre, unul "de intrare", mai mic, şi altul mai mare, unde lotul de români a fost strâns la începutul lui 1945. Aproape 50 de ofiţeri români lucrau aici zilnic, plantând cartofi şi încercând să gripeze maşinăria concentraţionară: "Ne-am dat seama că nu suntem cu nimic datori ruşilor, aşa că am început să refuzăm munca. Când ne scoteau pe câmp, puneam câte o mână de tuberculi în fiecare groapă săpată.

Nemţii se chinuiau să lucreze corect şi nu înţelegeau de ce terminăm tot timpul înaintea lor. Când era vremea recoltei, la nemţi ieşeau tufe de cartofi, la noi pădure", îşi aminteşte, zâmbind, Oleg. Cu timpul, românii aveau să înceapă să refuze total munca, ştiind că aportul lor contează în depăşirea planului. Calculul era simplu: dacă nu se ating cifrele dorite, comandanţii şi personalul lagărelor nu-şi primesc bonusurile financiare.

Aşa au ajuns Oleg şi un grup de câţiva români să "viziteze" zeci de tabere concentraţionare până la eliberarea din 1951, "alungaţi" de fiecare dată pentru că stricau mecanismul perfect al reeducării prin muncă. Au scăpat cu viaţă şi pentru că România fusese "eliberată" de URSS şi era ţară "prietenă", aşa că trebuiau toleraţi.

Pregătiţi pentru Siberia

Veştile de pe front veneau când şi când, purtând mereu aceeaşi amprentă: ruşii ajunseseră la Berlin încă de la finalul lui 1944, iar lumea răsufla uşurată, mulţumind eroilor sovietici eliberatori. În marginea câmpiei siberiene nesfârşite, istoria curgea altfel, "apăsată" de nevoile ideologiei oficiale şi servită pe post de gustare rece prizonierilor de război care învăţaseră lecţia decepţiei.

"Speranţă şi apoi lagăr, lagăr, lagăr", vorbeşte aproape în incantaţii Oleg, rememorând coşmarul detenţiei. "Prin 1947-1948 am scris acasă să ne considere morţi, să nu mai aştepte întoarcerea noastră: 'Suntem aici să fim pregătiţi pentru Siberia'". Erau convinşi că aşa vor sfârşi, morţi de frig în lumea aia de gheaţă.

COMPROMISURI

Certificate de ieşire din lagăr marca "Tudor Vladimirescu"

În anii detenţiei sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul nemijlocit al unei schisme care separă şi astăzi apele veteranilor de război români: înfiinţarea diviziei "Tudor Vladimirescu". Creată la ordin sovietic şi compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al ofensivei "noii lumi" împotriva României monarhice. "Tudor Vladimirescu" erau eliberatorii captivi ai propriilor slăbiciuni, ai micilor interese şi ai unei mari minciuni: lupta antifascistă.

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a construit la finele anilor '40 "republica populară" erau manevrate de foşti prizonieri români ai lagărelor, oameni ai compromisurilor mărunte, "descurcăreţii" de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. Oleg, basarabeanul care refuzase să accepte că ar fi orice altceva decât un român, a preferat viitorul incert al lagărului, unde "mâine" era întotdeauna formula nespusă a unui posibil sfârşit, unei vieţi apăsate de memoria compromisului.

Carcera sau pactul cu diavolul

"Antifasciştii" au venit şi la Yelabuga, cu discursurile învăţate pe de rost şi veşnic înşelătoarea întrebare "Cine nu vrea să se înscrie în 'Tudor Vladimirescu'?". Oleg nu voia şi a rămas consecvent în ciuda "sfaturilor". "Chiar a venit unul la mine şi mi-a spus să mă înscriu, că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea niciun viitor. Nu m-am putut abţine.

'Du-te bă'n aia a mă-tii' şi l-am cârpit, pesemne că a căzut pe scări. Am primit ca pedeapsă carcera, trebuia să dorm pe o scândură şi să sap o groapă 12 ore pe zi", îşi aminteşte bătrânul de astăzi, într-o cămăruţă tăcută, plină de cărţi, cele mai multe istorice.

Providenţa vine cu garnitură de cartofi fierţi şi varză

"Se putea şi mai rău", ne asigură imediat Oleg, parcă speriat că ne-am putea imagina că "doar" atât i s-a întâmplat în lagărul sovietic. "Am fost trimis odată la 'compania de pedeapsă', unde regimul era extrem de dur. Trebuia să sap într-o groapă construită pe etaje, în care eu eram în punctul cel mai de jos. Imaginaţi-vă că-mi venea tot pământul pe care îl săpam în cap. Era o muncă sisifică.

N-aş fi avut nicio şansă să rezist o săptămână acolo. M-a salvat ofiţerul care se ocupa de supravegherea noastră. După ce a repartizat toţi prizonierii, m-a luat deoparte, m-a dus pe câmp şi mi-a zis să aduc câţiva cartofi şi o varză. După ce am făcut asta, m-a pus să le curăţ şi să le fierb. Asta am făcut toată săptămâna, am mâncat cartofi fierţi cu varză alături de el", e mărturia venită peste decenii de la un om care a învăţat că supravieţuirea este doar sora geamănă a hazardului.

  "Un profesor din Iaşi a organizat la Yelabuga un cor cu prizonierii români. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat. Au început să iasă unul câte unul din camere, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre româneşti" Oleg Dombrovschi, prizonier în lagărele sovietice

POVEŞTI CU POLITRUCI

Războiul din Coreea în steguleţe şi bărcuţe

Prizonierul Chihaia, licenţiat în drept, filosofie şi litere, era un fel de sperietoare pentru cerberii ideologici ai Moscovei. Nu o dată, lecţiile de educaţie politică l-au adus în prim-plan pe acest bărbat nimerit din greşeală în miezul unui război absurd şi în mijlocul unui secol patologic. "Ne aflam într-un lagăr condus de un rus care ţinea foarte mult la noi. Explicaţia era simplă: nevasta lui fusese salvată în Basarabia, la începutul anilor '40, de nişte medici români, care au avut grijă de ea, i-au oferit asistenţă şi adăpost.

Când a sosit momentul retragerii, i-au spus că nu o pot lua cu ei, pentru că ar descoperi-o sigur nemţii şi ar ajunge într-un lagăr în Germania, fără şanse de a mai scăpa. Aşa s-a întors rusoaica la ai ei, iar soţul era profund recunoscător românilor. Într-o zi, s-a anunţat venirea unui politruc, iar comandantul lagărului ne-a rugat pe noi să-l primim, ştiind că avocatul Chihaia îi poate ţine piept.

A fost mai mult decât atât. Chihaia era o capacitate, putea să-ţi spună la pagină ce a scris Stalin sau Lenin. L-a demontat bucată cu bucată pe politruc, demonstrându-i contradicţiile tezelor comuniste. La sfârşit, curgeau apele pe el".

Războiul Rece, varianta comunistă

Nu a fost ultima oară când grupul de români, aproape de fiecare dată aceiaşi 20-25 care refuzau să lucreze, mereu transportaţi în alt lagăr pentru a nu strica "planul", au umilit pretenţiile triumfaliste ale Moscovei. Oleg îşi aminteşte de un rus care punea zilnic lagărul la curent cu desfăşurarea războiului din Coreea.

În fiecare dimineaţă, la ora 10, prizonierii erau convocaţi şi obligaţi să privească spectacolul grotesc al Războiului Rece: pe o hartă, steguleţele şi bărcuţele comunismului de la Phenian împingeau cu sete liniile americane venite în sprijinul Coreei de Sud. La marginea Siberiei era prilej de lecţii istorice: internaţionalismul proletar era motorul istoriei, lumea occidentală decadentă nu putea sta în faţa tăvălugului marxist.

Şi totuşi, spre sfârşitul lui 1950, intervenţia generalului MacArthur inversase raportul de forţe în Coreea. "Timp de câteva zile, politrucul nu a mai venit. Noi auzisem la radio că situaţia e dificilă pentru trupele comuniste. Şi totuşi, steguleţele continuau să rămână pe poziţiile anterioare. Accidental, l-am zărit într-o zi pe rus în curte şi l-am strigat, 'Putem să schimbăm noi steguleţele?'. 'Ce ştiţi voi de războiul de acolo? Habar nu aveţi!', ne-a răspuns nervos. M-am dus la hartă şi am retrasat pe loc toate poziţiile. Nimeni nu a zis nimic", rememorează Oleg.

O LUME DISPĂRUTĂ

"Acasă" se rosteşte în şoaptă

Când a venit, la începutul anilor '50, un delegat de la Moscova, însărcinat să verifice starea de spirit a prizonierilor în vederea eliberării lor, a găsit un grup de români-problemă, care refuzau să muncească, reacţionau recalcitrant şi erau obişnuiţi cu răul. Oameni care nu mai ştiau de ce sunt acolo, dar, mai ales, nu mai ştiau de ce ar trebui să plece. "'Nu vreţi acasă?', ne-a întrebat delegatul. 'Ne interesează când ne daţi săpunul şi ţigările, că nu le-am mai primit de trei luni', am răspuns. Nu-i venea să creadă".

Uitaţi de lume după ani de lagăr, conştienţi că ţara lor nu mai este cea pentru care luptaseră cu un deceniu în urmă, românii despre care ne vorbeşte astăzi veteranul Dombrovschi par să fi dispărut de pe scena istoriei. Sub povara unei poveşti cum n-am mai auzit până acum, întrebările încetează să mai curgă.

Îl urmărim pe bătrânul Oleg cum închide adesea ochii, încercând cu toată forţa de care este capabil la 90 de ani să-şi amintească numele prietenilor şi ale torţionarilor săi, ascunse undeva în memorie, într-o încercare de a uita dramele şi durerile. E imposibil să nu ne întrebăm de unde vine forţa incredibilă a acestui om pe care destinul l-a salvat de o mie de ori doar pentru a-l mai încerca, cu şi mai multă furie, încă o dată.

"La mine în casă, dacă mă mai întorc vreodată, nu o să intre picior de rus", şi-a spus în infinitele nopţi siberiene basarabeanul. Nu ura l-a ţinut însă în viaţă. Ci altceva greu de explicat generaţiilor noi: oroarea că nu se va mai întoarce niciodată acasă. În România.

ARTA ÎNVINGE Ultima zi şi "Vânătorii"

Despărţirea de universul concentraţionar sovietic poartă pentru Oleg Dombrovschi amprente clare. Culorile sunt toate pe o pânză, trasate cu pensule groase şi încălzite de memorie. Românii se apucaseră, spre finalul perioadei de prizonierat, de pictat. Un binevoitor le procura materialele necesare de afară, restul era talent, organizare şi multă muncă. Tablourile erau revândute apoi în schimbul unor noi consumabile.

În ziua ieşirii din lagăr, mai rămăsese doar o pictură nevalorificată. Oamenii i-au spus, simplu, "Vânătorii" şi au iubit-o într-un mod aparte. Era cumva despre ei şi despre viaţa lor din ultimii şapte ani, un fel de cunună de spini care să rămână, peste timp, martora supliciului şi a nebuniei de a spera că totul se va termina.

"Asta nu pleacă de aici, aparţine lagărului", li s-a spus în ziua plecării. Sângele a dat în clocot atunci mai mult ca niciodată. Era o umilinţă pe care grupul de români nu o putea accepta. Oleg îşi aminteşte astăzi: "Unul dintre noi, înainte ca responsabilul lagărului să aibă timp să reacţioneze, a scos un cuţit şi a tăiat în fâşii tabloul. 'Luaţi-l acum, puteţi să faceţi ce vreţi cu el. Aşa cum l-am făcut o dată, putem să-l mai facem şi a doua oară'".

De refăcut, nu l-au mai refăcut niciodată. "Vânătorii" continuă să existe însă în amintirile unui român basarabean care ştie că, acum aproape şase decenii, fâşiile colorate ale unui tablou au rămas împrăştiate pe o masă dintr-un lagăr sovietic, ca într-un puzzle niciodată rezolvat.

Citiţi şi: Primul episod – „Un om cât tot secolul XX”

Mâine, evz.ro vă oferă ultimul episod al poveştii fără happy-end a lui Oleg Dombrovschi. Întors în ţară, prin bunăvoinţa "noilor stăpâni" de la Moscova, basarabeanul era "aşteptat" de cerberii României comuniste. Aveau să urmeze anii de puşcărie la Jilava şi Aiud, beciurile infernale ale Securităţii şi nopţile întregi de coşmaruri, în care amintirile războiului şi ale lagărului sovietic prindeau viaţă.