Când am văzut fotografiile de la tribuna Parlamentului, cu domnul George Simion, liderul AUR, ţinându-l de după gât, aproape tandru, pe domnul ministru Virgil Popescu, cu nasurile apropiate, mai-mai să se atingă, şi buzele ţuguiate unul spre altul, mi-am amintit de câteva scene din copilărie.

Mi-am amintit perioada când făceam rost de câte trei lei şi în loc să-mi cumpăr un plic cu timbre şi câştiguri de la chişcul din colţ, îmi luam un bilet la cel mai matre cinematograf din Brăila, la „Republica”, azi sală de nunţi, şi vedeam un film cu cowboy, bucurându-mă alături de ceilalţi copii de la mine din bloc, de faptul că personajul bun, cel în alb, îl bate măr şi-l împuşcă pe cel în negru, personajul rău. Sau când mama mă lua cu ea, pentru că nu avea cu cine mă lăsa acasă şi stăteam la cozi interminabile la casele de bilete să intrăm la câte un film indian, unde mama plângea din belşug, sau la câte un film dragoste cu Bette Davis, la care lăcrima uşor.

În ambele variante, fie  cu cowboy, fie de dragoste, în filmul pe care îl vedeam bucuros de „ciunga” pe care o cumpăram la intrare, fără excepţie în acţiune era şi o scenă erotică. Scenă scăpată pe atunci de foarfecele cenzurii. De cele mai multe ori un sărut nevinovat, care pecetluia faptul că totul se încheia cu bine. Sfârşit fericit cu happy-end.

Atunci, de fiecare dată, din întunericul sălii, se auzea cel puţin o voce care striga ca la meci: „Pup-ooo, băăăă!” După care urmau inevitabile hohote şi ropotele de aplauze ale restului asistenţei.

Când am văzut doar fotografiile avându-i protagonişti pe George Simion şi Virgil Popescu, iniţial doar fotografii, nu imagini în mişcare, cu sunet, am zis că ne-am europenizat. Şi un pupat românesc pe gură, fără inhibiţii sexuale, după cum ne învaţă UE, chiar de la tribuna Parlamentului, ca să nu mai fie discuţii. Ce, adică, numai premierul liberal luxemburghez Xavier Bettel să se căsătorească cu partenerul său belgian, Gauthier Destenay, devenind astfel primul lider din Uniunea Europeană care se căsătoreşte cu un partener de acelaşi sex? La noi, în perspectiva trasată de Uniunea Europeană, că bărbaţii pot rămâne şi ei gravizi, să nu avem şi noi o scenă erotică, dacă nu la primărie, să se ia cu acte pe viaţă, măcar o secundă-două, la tribuna Parlamentului?

Curiozitatea m-a făcut să mă uit şi la imaginile în mişcare, la flmul care avea şi sonor. Ardeam de berăbdare să văd ce parlamentar strigă din sală: „Pupăăăă-l, măăăă!”, ca odinioară în tunericul sălii „Cinema Republica”, muncitorii de la Şantierul Naval ori de la Combinatul Chimic ieşiţi la film, în urmbea mea natală. Aici aveam avantajul că-l şi vedeam pe îndemnător, că era lumină ca ziua.

Dezamăgire totală. Cei doi îşi spuneau cuvinte tandre destul de ciudate: „Hoţule”! zicea George Simion ţinându-l de după gât pe ministru, la care Virgil Popescu răspundea la fel de tandru: „Prostule”! Mi-am zis că aşa or fi acum vorbele de alint. Dar m-a mirat că nimeni nu strigă din sală: „Pupă-l, băăăă”! Ce încuiaţi. Ce posaci. Să nu strigi tu nimic la o asmenea scenă, chiar dacă eşti parlamentar? Era mai frumos la „Republica”, când cowboyul, după ce murea câteva minute, de stăteam cu toţii cu sufletul în gât, după ce fata scăpată din ghearele personajului rău plângea deasupra lui de se rupea, îşi revenea subit, scotea din buzunarul de la piept un dolar, nu bancnotă, ci monedă, îndoită ca vai de ea, care oprise glonţul şi-l salvase. Şi dă-i îmbrăţişări. Şi sărutări. Iar noi, în delir, strigam fericiţi. „Pup-ooo, băăă!”

A doua zi, văzând ştirile, mi-am dar seama că nu fusese nimic erotic. Intervenise chiar şi procuratura, deşi, cel puţin din ce-am văzut eu, nu au existat deloc urme de viol şi nici sindromul „copilului scuturat”, pentru bunul motiv că domnul ministru nici nu mai este un bebeluş şi nici nu a fost scuturat.

Văzând însă acuzaţia parchetului, nu am fost totuşi convins că nu am asistat la o scenă de tandreţe. Domnul George Simion este acuzat de tulburarea liniştii şi ordinii publice. Dacă nu e la mişto acuzaţia, ca filmul să fie mai palpitant, atunci este comedie în care procuroii sunt personajele de care se râde. Cum adică tulburarea liniştii şi ordinii publice? Păi ce, Parlamentul României este un loc public? Eu ştiam că este una dintre cel mai bine păzite clădiri din România, deşi se mai întâmplă să mai intre în miez de noapte câte un irlandez beat, care să bântuie pe acolo până la camera cu armament. În plus, în Parlament trebuie să fie linişte? Să nu-i trezească din somn sau reveria pentru binele ţării pe aleşi? Ce, e la muzeu? Chiar dacă unii parlamentari, judecând după numărul de iniţiative legislative sau luări de cuvânt de la tribună, par a fi nişte exponate de muzeu.

Abia după ce am văzut comentariile politologilor, ori a specialiştilor de serviciu  reprofilaţi de la Omicron la tandreţuri parlamentare, mi-am dat seama că nu a fost deloc o scenă erotică. Ci o confruntare directă, chiar dacă cei doi au ratat momentul prielnic să se pupe pe gură.

Indignaţi, suporterii domnului George Simion spun că aşa ceva nu este posibil, că s-a ajuns cu huliganismul la limita de sus, că nu mai poate fi suportat şi trebuie să se ia măsuri drastice. Amuzaţi, suporterii domnului George Simion, spun că nu s-a întâmplat nimic grav. Liderul AUR nu a vrut decât să atragă atenţia într-un mod cu totul original, că ministrul Energiei minte şi că este un hoţ, iar hoţii şi mincinoşii trebuie sancţionaţi imediat, chiar şi la tribuna Parlamentului.

Nu ştiu care dintre ei are dreptate. Oricum, acuzaţia parchetului este una ridicolă, de pe urma căreia liderul AUR nu va păţi nimic. Iar domnul ministru, dacă s-a speriat, ca să nu ude cearşafurile noaptea să scuipe în sân ca să-i taie de sperietură.

Însă eu, dacă aş fi fost în sală, aş fi strigat, şi în numele dumneavoastră: „Factura, băăăă!”. Că s-a ales praful de liniştea publică.