INTERVIU. "Irinel Columbeanu este un om care nu pierde niciodată, e bolnav de orgoliu", spun psihologii contactaţi de EVZ, referindu-se la îndârjirea omului de afaceri de a o împiedica pe Monica, încă soţia lui, să-şi ia copilul de la Izvorani, deşi aceasta are o hotărâre judecătorească prin care i se dă dreptul de a-şi ţine fetiţa în îngrijire până la pronunţarea definitivă a divorţului.
Ofensiva lui Irinel ar putea avea drept cauză un orgoliu exacerbat, explică pentru EVZ psihologul Keren Rosner, specializat pe psihologia de cuplu. "Irinel este genul de persoană care nu pierde niciodată. Nu suportă eşecul, mai ales că el a început strategia de a dobândi copilul şi, în această situaţie, simte că scade în ochii opinei publice", spune psihologul. Resorturile unei astfel de atitudini este explicată, pentru Evenimentul Zilei, şi de Gabriel Diaconu, psihiatru la clinica Sapiens Medic al Center.
Cu rezerva că nu poate vorbi despre Irinel Columbeanu atâta vreme cât nu îl cunoaşte personal, Gabriel Diaconu povesteşte mecanismele unui astfel de comportament şi felul în care se schimbă doi soţi care trec prin experienţa divorţului.
EVZ: Specialiști contactați de Evz spun că orgoliul este cel care îl face pe Irinel să țină la Izvorani acest copil. Care este, până la urmă, mecanismul unui asemenea tip de orgoliu? Gabriel Diaconu: Nu pot să vorbesc despre temperamentul unei persoane doar din ceea ce se scrie în presă. În schimb, cunosc multe familii care divorțează și mulți tătici care, în momentul în care divorțează, își aduc aminte că au copii, chiar dacă nu s-au implicat în creșterea lor și chiar dacă, în general, sunt capabili de tot felul de gesturi. Am întâlnit mulți tătici care privesc copilul ca pe un obiect personal, pe care nu sunt dispuși să îl împartă cu nimeni, iar după ce se termină divorțul majoritatea uită din nou că au copii. Nu îl cunosc pe domnul Columbeanu, dar este, totuși, de apreciat că încearcă din răsputeri să câștige custodia fetiței sale.
În România se pune foarte puțin accent pe calitatea taților de a avea drepturi, mamele sunt mult mai privilegiate și doar în cazuri extreme acestea sunt decăzute din drepturile părintești sau pierd custodia copiilor în procesele de divorț. Mulți părinți devzoltă o teamă aproape paranoică că nu își vor mai putea vedea copilul niciodată și atunci recurg la tot felul de gesturi.
Poate fi vorba de un mod copilăresc de a relaționa cu fosta sa soție, Monica? Lupta pentru un copil este ultima confruntare între doi oameni care își gestionează rămășițele unei relații eșuate. Pentru un copil este o ultima porție. Fiecare încearcă să îi demonstreze celuilalt că este un om bun și competent, o contaminare de rol, iar copii devin trezorierii unei relații prost gestionate.
Irinel este atașat cu adevărat de copil sau este vorba, așa cum sunt tentați unii să creadă, de o dorință de a nu fi „mai prejos”, de a nu pierde o luptă, de a nu se schimba în ochii opiniei publice? Probabil că este atașat de copilul său. Fetița familiei Columbeanu are nevoie de părinți și nu de niște personaje, așa cum îi face presa în momentul când face tot felul de speculații și când apar tot felul de presupuneri. Atașamentul este o funcție care se formează în timp, o funcție de predictibilitate, de siguranță psihologică.
Dacă există vreun om în mod veritabil atașat de acest copil, atunci acela trebuie să îl scoată din mediul toxic în care se află acum. În primul rând fetița trebuie să fie scoasă din gura presei. Faptul că este expusă înseamnă că nimeni nu se gândește la ceea ce este mai bine pentru copil. Din punctul acesta de vedere nimeni nu este atașat de ea. Prin mediatizarea acestei povești presa nu face altceva decât să îi facă rău copilului. Ce interes ar avea un părinte să își exploateze relația cu copilul? Sunt mulți oameni care fac acest lucru, este o insignă a puterii majorității părinților care trec printr un divorț. Atunci când unul dintre ei este neputincios, de multe ori exploatează chestia, copiii. Asta pentru că ei consideră că li se cuvine, că ceilalți le-au greșit și cred că astfel răscumpără ceea ce au pierdut.
Am putea vorbi și de motive neobișnuite care să o țină pe Monica în această luptă? În primul rând mi se pare scandalos din partea presei să pună problema necesității dintre un copil și mama lui. Vă puteți întreba care sunt motivele pentru care o mamă nu își vrea copilul și în niciun caz care sunt motivele pentru care o mamă își iubește copilul. Vă pot spune că pentru o bună dezvoltare psihologică a copilului este necesară prezența mamei. În condițiile în care mama are o problemă de sănătate, tatăl este o persoană abilitată să crească acel copil, dar nu are cum să aibe întâietate în fața mamei. Oricum, în aceste condiții, tatăl trebuie să demonstreze că mama nu îți poate crește copilul. S-a spus că Irinel „nu face față eșecului”. Ce ar putea însemna asta? Toti fac față eseșcului, nu există nicio persoană care să nu facă față eșecului. În mod fundamental, sunt două prototipuri de personalitate: ”de vină sunt eu și nu ceilalți” sau ”de vină sunt ceilalți nu eu”. Toți oamenii trec printr-o primă fază de negare, dar cei care cred că întodeaunaua sunt victime, că doar ei au dreptate, sunt mai predispuși să facă mai greu față „eșecului”. E important și cât de bine este conturată imaginea de sine. Ei se văd pe ei în ochii celorlalți, pentru că tind să se autoregleze emoțional în raport cu antrajul sau cu cu familia. Astfel tind să recurgă la explicații destul de primitive vizavi de eșec, ajung să dea vina pe tot felul de fenomene paranormale, deochi, blestem. Oricare dintre aceste strategii sunt un mod de a explica vina. Vă pot da exemplu sindromul ”băiatului care a strigat lupul”. Persoanele care dau vina pe ceilalți devin lipsite de credibilitate. Acești oameni nu-și oferă ei înșiși șanse, dar acesta poate să fie și un mod de consolare.
Recomandările noastre
