Procesul intentat Mântuitorului - exemplu de „ciocnire a civilizațiilor”. Care sistem juridic a primat? Cine a fost principalul vinovat al pronunțării condamnării la moarte?

„Isus Nazarinaeus Rex Iudaeorum” scria pe tăblița de deasupra crucii pe care a murit Iisus din Nazaret, fiul lui David (Iosif tâmplarul, tatăl său pământesc, tutorele Mariei era din Casa lui David), cunoscut ca Domnul și Mântuitorul, adică Hristos sau Messiah (Mesia). A fost o sentință lapidară motivată doar de faptul „de a nu crea deranj de sărbători” sau a fost o „ciocnire de civilizații”?

Procesul lui Hristos - situația juridică a Iudeii

Procesul lui Hristos a avut loc în timpul Paștilor Iudaice ale anului 33 sau 37 d.Hr. (14 Nisan, anul fiind calculat de specialiști pe baza mersului Lunii, fiindcă atunci Paștile evreiești, Pessah ar fi început în seara de joi).

Iudeea a fost condusă timp de 31 de ani, în intervalul 37-4 î.Hr. de către Irod cel Mare. Regatul Iudeii era clientelar Romei. Cel mai probabil Irod ar fi fost „amicus et socius populi Romani” sau „amicus Caesari”. În 27 î.Hr. Republica Romană începe să fie condusă de un Princeps Senatus, Imperator Caesar Augustus. Acesta va fi numele oficial al nepotului lui Caesar, Caius Octavianus, victorios în războiul civil cu Marcus Antonius încă din 31 î.Hr.

La moartea lui Irod, pentru a nu se crea dezechilibre, regatul lui Irod se împarte între fiii săi, Irod Antipa, Archelaos, Phillipos și un alt Phillipos (tatăl Salomeei), fiu inițial nelegitim dar recunoscut de Irod cel Mare. Din anul 6 d.Hr., Augustus ordonă existența unui procurator Augusti care să vegheze la statutul clientelar al micilor regate ale Iudeii, unde Irod Antipa,  era cel mai important dintre regi (tetrarh, alături de Phillipos și Archelaos acesta fiind etnarh, statut inferior tetrahului, celălalt Philippos murind, iar soția sa Irodiada devenind ilegal și imoral țiitoarea lui Irod Antipa) conducea cu mână de fier.

Procesul lui Hristos - Pilat, Sanhedrinul și  culpa „ de laesa maiestatis”

Procesul lui Hristos este greu de reconstituit fiindcă nu sunt atât de multe surse. Caius Suetonius Tranquillus, autorul seriei biografice „Viețile celor 12 Caesari” amintește „tulburările iscate din pricina unui oarecare Hrestos”. Episodul este plasat în anii domniei lui Tiberius, al doilea Princeps Senatus și al doilea împărat care a domnit din anul 14  d.Hr și până în anul 37 d.Hr. Irod Antipa va domni până în anul 39 d.Hr.

În afară de textele Evangheliilor din Noul Testament,  de Cartea Proorocului Zaharia din Vechiul Testament, de cartea Proorocului Isaia, tot din Vechiul Testament, precum și alte câteva mențiuni prevestitoare, despre viața lui Iisus Hristos nu se cunosc prea multe.  Nașterea sa a fost corelată de către Sfântul dobrogean Dionisie Exiguul ca fiind în anul unui recensământ imperial, posibil în anul 753 ab urbe condita adică de la fondarea Romei.

Acesta ar fi fost al 27 -lea sau al 31-lea an al domniei lui Augustus. De aici sunt unele inadvertențe. Teoretic, Irod cel Mare, autorul masacrului care ar fi putut să curme viața micului Hristos ar fi murit cu patru ani înainte de nașterea lui Iisus Hristos. Așadar, Iisus s-a născut în vremea lui Augustus și cel mai probabil sub Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare.

Cine era Pilat

Pilat ajunsese procurator în Iudeea, cu sediul la Caesaeea, ca urmare a intrigilor prefectului pretoriului, Seianus, omul noului împărat Tiberius. Seianus i-a indus lui Tiberius ideea unei politici contra evreilor, deci Pilat, trimis în Iudeea trebuia să fie și el la fel ca împăratul.

Seianus a fost executat în 31 d.Hr., iar Tiberius a încercat reconcilierea cu evreii. Pilat s-a văzut nevoit să schimbe tactica, deci să asculte de evrei și de Sanhedrin, consiliul lor religios cu rol de conducere civilă și judecată civilă. Tiberius readusese în atenție o veche prevedere a dreptului latin, numită „de laesa maiestatis”, adică „atingerea adusă autorității”.

Ea fusese adoptată de către tribunul plebei Lucius Appuleius Saturninus la 103 î.Hr. Tiberius, îndemnat de Seianus a decis că dacă se respecta un cult al împăratului, începând de la Augustus, atunci era normaș ca și prevederile  pedepsele infracțiunii de „lezmajestate” să fie extinse și la persoana împăratului.

Procesul lui Hristos - „extra ordinem”, ”ius gladii” și Pessah-ul

Existând un procurator roman, se știe, istoric vorbind, conform scrierilor istoricului evreu latinizat Josephus Flavius, confident și protejat al împăratului Titus Flavius Vespasianus (acesta a avut doi fii, primul, Titus, cu același nume și al doilea, Domitianus), că încă din anul 6 d.Hr. procuratorii aveau doar ei dreptul de „ius gladii”, adică de a pronunța pedepse capitale în Iudeea, atributul dispărând de la tetrarhii ca Irod Antipa de exemplu.

Tradiția romană juridică preciza că existau  în general un pretor inter cives (judecător între cetățeni), pretor inter cives et peregrinos (între cetățeni și străini) și un pretor peregrinus (pentru străini). În zone îndepărate precum Iudeea, care nu erau decât de facto sub control roman (Vespasian în anul 72  d.Hr. întemeiază provincia Iudeea ca provincie romană), în lipsa unor surse, se prezumă faptu că procuratorul, procurator Augusti, în cazul de față Pilat avea „ius gladii”. Pilat rezolva cazurile „extra ordinem”, el  având atribuțiile unui „pretor peregrinus” care derivau din calitatea de „imperium” cu care fusese învestit.

Pessah-ul evreiesc, adică Paștile iudaice fuseseră marcate în acel an de predicile lui Iisus. Transformarea apei în vin, vindecările miraculoase, învierile din morți, înmulțirea pâinilor, faptul că Iisus se proclamase Fiul lui Dumnezeu ui-au speriat pe Anna și Caiaphas, liderii religioși ai Sanhedrinului. Ei nu puteau să îl ucidă pe Iisus fiindcă ar fi supărat autoritatea romană  care le garanta lor stabilitatea și puterea locală. Nici Irod Antipa, urât fiindcă îl executase pe Sfântul Ioan Botezătorul nu dorise să se implice. Cum Pilat urma să vină de Pessah să judece extra ordinem, momentul era propice

Procesul lui Hristos - aplicarea prin „ius gladii” a pedepsei „de laesa majestatis”. Dar Iisus, conform predicilor era „Amicus Caesari”!

Evreii din Sanhedrin considerau faptul că Iisus afirmând că era Fiul Domnului se condamnase singur la moarte, conform legilor evreiești. Ei ignoraseră, iar asta este vina lor, proorocirea lui Zaharia care prezisese venirea lui Hristos în Duminica Floriilor, trădarea și crucificarea, ba chiar împungerea cu sulița a trupului și înhumarea Lui în mormânt în stâncă unde nimeni nu mai fusese depus anterior.  Proorocul Isaia, de asemenea, prezisese minunile săvârșite de Hristos și faptul că acesta nu dorea să se vorbească despre el „pe drumurile mari”. Hristos le va prezice ucenicilor dispariția Ierusalimului care nu și-a „cunoscut ceasurile cercetării”.

Iisus, testat de farisei spusese clar că trebuia „să se dea Caesarului ceea ce e al Caesarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Așadar, din punct de vedere al dreptului roman, Hristos era „amicus Caesari”! Ori, cum au reușit fruntașii evreilor să determine aducerea sa „extra ordinem” în fața lui Pilat și chiar să obțină condamnarea sa la moarte adică  aplicarea „ius gladii”? Simplu!

Evreii știau că Pilat nu trebuia să îl supere pe Tiberius care de câțiva ani era prieten cu evreii după execuția lui Sejanus. Ori, Pilat dorea să plece cât mai repede la Roma, iar evreii să meargă înainte cu Pessah-ul. În temniță erau Hristos, Barabas, probabil și cei doi executați pe cruce alături de El. Barabas era luptător Zelot cam cum era și Iuda, chiar dacă Iuda era corupt. Iuda îl adusese pe Hristos în mâinile fariseilor. Acum, mingea era în terenul lui Pilat!

Procesul lui Hristos, complicații legale

Pilat a spus că el „extra ordinem” nu putea aplica „ius gladii” pentru un străin care nu greșise față de statul roman. Posibil că îndemnul lui Hristos la plata taxelor ajunsese și la Pilat. Ceruse evreilor să îl judece după cutumele lor, iar ei (aici ar putea fi văzută implicarea lor directă - sublinierea mea), l-au găsit vrednic de moarte fiindcă se considerase Fiul lui Dumnezeu!

Or, Hristos fusese revelat de proorocul Zaharia și de proorocul Isaia ca fiind Fiul lui Dumnezeu! Se știa de venirea Lui, dar ierarhii din Sanhedrin nu voiau să își piardă autoritatea de Păzitori ai Legii!

În plus, venea și Pessah-ul aveau un popor de condus, deci Iisus îi incurca! Evreii văzând că Pilat era tentat să-L elibereze pe Iisus, au mers mai departe. Au declarat că L-au auzit că nu era bine să fie plătit bir Caesarului, acuzație care nu era credibilă, doar se știa că Hristos afirmase contrariul!

Atunci lui Pilat i s-a dat argumentul suprem, acela că Iisus s-a prcolamant „regele Iudeilor”! Ori, Pilat, nevoind să fie luat drept adversar al împăratului, care ordonase menținerea bunelor relații cu evreii, știind că vine Pessah-ul a decis eliberarea lui Barabas care era pe placul evreilor.

Pilat se grăbea

Pur și simplu, el venise special la Ierusalim și voia să plece înapoi la reședința lui. Ierarhii evrei voiau să celebreze Pessah fără tulburări. Spălatul pe mâini, gest ritualic al lui Pilat a fost ca să își ușureze conștiința, autorizând o execuție deci „ius gladii” fără să fie convins de vina lui Iisus care nu exista din punct de vedere religios. El era Fiul lui Dumnezeu, atestat de Vechiul Testament, fapt tăgăduit de înțelepții evreilor. Nu fusese Iisus primul alungat cu pietre din cetate.

Pilat a mai comis un gest de curtoazie față de evrei. Știa că de Pessah, evreii care intrau în locul unde se afla un lider sau un om de altă religie își pierdeau dreptul de a celebra Pessah-ul, prin impunerea ieșirii din cetate pentru cel puțin o săptămână pentru purificare sau cel mult pentru o lună.

De aceea, el a ieșit ca să judece, din Pretoriu (locul  străin, într-o clădire oficială unde evreii nu puteau intra în pragul marilor lor sărbători, conform preceptelor mozaice), în curtea interioară, numită locul „pardosit cu pietre” (lithostrotos), unde evreii puteau aștepta. A fost un gest, evident, diplomatic care i-a influențat pe ierarhii evrei să persevereze în solicitarea lor pentru condamnarea „extra ordinem” lui Iisus prin „ius gladii”.

Epilog: Cui i se atribuie până la urmă responsabilitatea execuției lui Hristos?

Avem două tabere care aveau de câștigat din moartea lui Hristos: Sanhedrinul care vedea îndepărtat un rival periculos și Pilat, singurul care putea aplica „ius gladii”. Cum motivarea evreilor despre faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu nu l-a convins pe Pilat, spusesele lor că el era „Regele Iudeilor” se încadrau în culpa „de laesa maiestatis” care putea conduce la aplicarea lui „ius gladii”.  Așadar, vorbim de o culpă comună a execuției lui Hristos.

Sanhedrinul a instigat iar procuratorul roman a executat. A fost, fără îndoială, un compromis ordonat de orgolii personale ceea ce contravine preceptelor specifice justiției. Justiția trebuia să fie obiectivă. Ori, numai obiectiv nu putea fi Pliat care visa să revină la Roma  pentru a avea acolo o funcție cu orice preț! Evident, nu va mai primi funcția fiindcă Tiberius va muri până când Pilat a reușit să plece spre Roma!

O posibilă evanghelie a lui Pilat și o posibilă evanghelie a lui Iuda, texte apocrife (de care s-a scris foarte mult) ar fi putut ajunge în perioada lui Martin Luther, promotorul Reformei religioase. Cum acele texte dădeau vina pe evrei ca instigatori ai execuției lui Hristos, Martin Luther a preluat această teză, de care mai târziu, naziștii s-au folosit în mod nedrept și crud, în total dezacord cu logica Istoriei,  în justificarea condamnatelor de către Istorie  și criminalelor lor politici și doctrine anti-semite.

Procesul lui Hristos a fost rezultatul unei „ciocniri a civilizațiilor”

Mântuitorul ne învață că Patimile Sale se repetă anual când noi greșim prin faptele noastre. Așadar, nu trebuie să căutăm „ vina istorică” a unor popoare.  Aici, indubitabil a fost marea greșeală a lui Martin Luther, când, războindu-se cu Biserica Romano-Catolică, asemuind-o cu fariseii Sanhedrinului, a reluat teza condamnării de către fruntașii religioși ai evreilor a lui Hristos Mântuitorul.

Cel mai bun exemplu este atunci, când la Roma, a doua oară în viață, după episodul din Joia Mare, Petru ar fi vrut să fugă de Iisus. Atunci, Domnul i s-a arătat purtând Crucea pe umeri. Petru a întrebat: „Quo vadis, Domine?” Hristos a răspuns că mergea spre Golgota din nou fiindcă el, Petru se lepăda din nou de Mântuitorul său care îl făcuse Apostol. Atunci, Petru s-a întors și a suferit moarte prin crucificare, solicitând să fie crucificat cu capul în jos.

Așadar, procesul lui Hristos a fost rezultatul unei „ciocniri a civilizațiilor” în falsa lor tendință de a se tolera reciproc. Evreii și creștinii vor ajunge la un moment dat aspru persecutați în Imperiul Roman. Dar asta este o altă poveste.....