Extremismul religios, metodele criminale şi interesele strategice globale i-au marcat destinul lui Osama bin Laden. În urmă cu un deceniu, căderea Turnurilor Gemene le-a amestecat pe primele două, transformând teroarea în hârtia de turnesol a prezentului. Astăzi, în Pakistan, ascensiunea unui orăşel-port populat de pescari poate adăuga picătura geopolitică decisivă. Iar moştenirea otrăvită a celui supranumit "Prinţul terorii" ar putea fi administrată, cu implicaţii profunde pentru politica mondială, de cel mai periculos stat din lume.

Coasta Makran şi orăşelul Gwadar animă, de o jumătate de secol, visele şi temerile Orientului şi, mai departe, ale marilor puteri. Zona aceasta din sudul Pakistanului, ale cărei întinderi deşertice au găzduit şi armatele antichităţii, şi uniformele imaculate ale ofiţerilor britanici, continuă să fie martorul tăcut al unei istorii încâlcite.

Paradoxal, această istorie se scrie astăzi pe urmele moştenirii lăsate de omul care a reuşit să deturneze sfârşitul istoriei, schimbând fundamental destinul Occidentului, punând ameninţarea teroristă pe harta lumii în care trăim şi alimentând, prin violenţa extremă, mitul peren despre ciocnirea civilizaţiilor. Numele său – Osama bin Laden.

Viaţa şi moartea fondatorului al-Qaida se leagă, prin fire invizibile, de visele măreţe construite în jurul portului Gwadar. Între acestea, invazia sovietică în Afganistan, care a aprins scânteia fondatoare a organizaţiei teroriste, sau suportul furnizat de Pakistan talibanilor, în anii ’90, i-au oferit lui bin Laden oportunitatea de a se transforma în cel mai cunoscut simbol al terorismului internaţional.

Apoi, 11 septembrie 2001 a dinamitat întreaga epocă post-Războiul Rece: SUA şi-au concentrat toate eforturile în direcţia combaterii inamicului terorist, China şi-a lipit interesele de coasta Makran, iar puterea de la Islamabad a ales să joace o partidă la două capete. Bin Laden şi Gwadar-ul sunt liantul acestei poveşti dospite în sudul celui mai periculos stat din lume – Pakistanul.

AMBIŢII PLANETARE

Lungul drum spre ţărmurile Pakistanului trece prin ţara talibanilor

Călcată acum 2300 de ani de armatele în degringoladă ale lui Alexandru cel Mare, coasta aceasta cu temperament selenar a văzut ambiţiile umanităţii ridicându-se şi prăbuşindu-se brutal în colbul istoriei. Numele pe care îl poartă astăzi, Makran, moşteneşte o denumire străveche, din vremea unuia dintre cele mai întinse imperii pe care le-a cunoscut vreodată omenirea – Imperiul Persan.

În urmă cu aproape 1400 de ani, arabii au invadat pentru prima oară regiunea, plantând pentru totdeauna seminţele Islamului. Târziu, peste coasta aridă s-au prăvălit exploratorii portughezi şi britanici, cu invenţiile şi ideile lor europene. Şi mai târziu, colonialismul a decupat fără criterii teritoriul, iar istoria ultimului secol l-a adus sub administrarea Pakistanului.

O singură enclavă rămăsese, la mijlocul veacului trecut, în prelungirea provinciei pakistaneze Baluchistan, care încorporează coasta Makran. Numele ei? Gwadar.

În 1958, Islamabadul a înţeles că are şansa unică de a-şi depăşi propria sterilitate geografică şi de a se transforma într-o putere maritimă de luat în seamă în Oceanul Indian doar dacă va controla orăşelul-port. Aşa că a decis să tragă câteva sfori în decorurile victoriene ale clădirilor guvernamentale britanice şi să cumpere bucata de pământ de la Oman.

Răsuflarea rece a imperiului sovietic

Pakistanul nu s-a înşelat, evaluând corect un context geopolitic capital. Însă, instabilitatea politică şi economică a ţării a amânat pentru decenii visul exploatării potenţialului strategic oferit de Gwadar. Timp suficient ca ambiţiile globale ale Uniunii Sovietice să dospească deplin, spre sfârşitul anilor ’70, şi să sfârşească prin invadarea Afganistanului, în decembrie 1979.

O invazie a cărei raţiune strategică pare să se fi ghidat după puţină geografie: pentru Moscova, coasta Makran era trofeul mult visat. Imperiul coordonat de la Kremlin dispunea de rezerve imense de hidrocarburi în Asia Centrală, dar nu controla nicio ieşire strategică la Oceanul Indian. Idealul purta însă un nume: Gwadar. SURSA: Robert Kaplan, "Monsoon: The Indian Ocean and the future of American power", Random House, 2010 Şi totuşi, în loc să-şi asigure una dintre cele mai bune rute de tranzit energetic de pe glob, URSS-ul şi-a îngropat ultima speranţă de supravieţuire în Afganistan. A pierdut pe mâna propriilor ambiţii planetare, dar şi pe cea a mujahedinilor lui Osama bin Laden. Acestora din urmă, Washingtonul le-a asigurat, vreme de un deceniu după invazia sovietică, suport militar şi politic.

Iar de partea alternativei ultra-islamiste de guvernare a Afganistanului a stat, la vremea respectivă, şi Pakistanul. Orice s-ar fi întâmplat, coasta Makran trebuia ţinuta departe de răsuflarea rece a imperiului sovietic. Experimentul “Kabul”

După retragerea trupelor Kremlinului, paradoxal, tot Gwadar-ul a fost argumentul suprem pentru adoptarea unei decizii cu bătaie lungă pe scena relaţiilor internaţionale. Anarhia care a urmat plecării armatei sovietice din Afganistan a împins Islamabadul să vadă în talibani singurul răspuns la dilema instabilităţii în regiune.

O instabilitate care lovea exact în şansa de modernizare pakistaneză – construirea unei reţele industriale care să asigure fluxul energetic pe linia Asia Centrală-coasta Makran şi să contureze un bastion musulman împotriva influenţei Indiei.

Bijuteria acestui plan era Gwadar, iar compromisul a venit sub forma instalării extremiştilor islamişti la Kabul. La pachet au intrat Osama bin Laden, al-Qaida şi, într-un fel, chiar 11 septembrie 2001. Pakistanul n-a primit aproape nimic, la schimb. Doar un flux masiv de emigranţi afgani, refugiaţi din calea ameninţării talibane.

Beijingul, convins de Osama bin Laden

După lovitura de stat a generalului Pervez Musharraf, puterea pakistaneză a înţeles că “stabilitatea” asigurată de fundamentaliştii islamici în Afganistan nu va putea oferi niciodată contur planurilor sale de exploatarea a imensului potenţial oferit de Gwadar.

Astfel a intrat în joc China, căreia Musharraf i-a propus în 2000 un plan monumental: să finanţeze construcţia infrastructurii energetice, maritime şi civile necesare pentru a pompa hidrocarburile fostelor republici sovietice din regiune în venele economiilor globale.

Iniţial, asiaticii au privit cu reticenţă iniţiativa pakistaneză. Costurile erau colosale, iar perspectiva unui conflict politic cu SUA, aflată la apogeul supremaţiei sale geopolitice, neliniştea pe culoarele puterii de la Beijing. Pe 11 septembrie 2001 însă, totul s-a schimbat. Statele Unite au suferit o lovitură teroristă devastatoare, Osama bin Laden s-a transformat în figura principală a jihadului internaţional, iar Orientul a ajuns peste noapte câmpul de luptă al iluziilor occidentale.

Mai mult însă, căderea Turnurilor Gemene a convins China de utilitatea investiţiei în mega-proiectul Gwadar, pentru a-şi asigura o minimă marjă de manevră într-o zonă în care avea să sosească, curând, maşina de război americană.

• Aproape zece ani mai târziu, SUA se zbat încă să stabilizeze Afganistanul, dar au reuşit, la capătul celei mai mari vânători din istorie, să-l ucidă pe Osama bin Laden. “Războiul împotriva terorii” nu s-a sfârşit însă odată cu dispariţia simbolului al-Qaida. Într-un raport din februarie 2011 asupra ameninţărilor globale la adresa securităţii SUA, James Clapper, director al comunităţii de informaţii americane, listează terorismul ca fiind principala problemă a Washingtonului pe scena internaţională. “Definim miezul al-Qaida ca fiind organizaţia de conducere localizată în Pakistan”, notează documentul citat. Raportul avertizează că “al-Qaida continuă să aspire la atacuri spectaculoase. În ultimii doi ani, conducerea organizaţiei a planificat lovituri majore asupra Vestului. Având în vedere pierderea personalului cu experienţă, credem că al-Qaida va căuta să-şi crească tempoul operativ, apelând la atacuri mai puţin sofisticate pentru a-şi demonstra importanta în domeniul jihadului global”.
• Pakistanul, considerat la Washington – cel puţin formal – unul din aliaţii principali ai Casei Albe, continua să joace, fără remuşcări, la două capete. Liderul al-Qaida se refugia la doar 60 de kilometri de Islamabad, într-un orăşel înţesat de elită militară pakistaneză. În zonele tribale ale ţării, trupele organizaţiei teroriste se antrenează nestingherite, în vreme ce în sudul provinciei Baluchistan celulele islamice extremiste mai dau din când în când câte o mână de ajutor Islamabadului, incapabil să controleze de unul singur cea mai ofertantă regiune a ţării (atât din punctul de vedere al resurselor, cât şi strategic). Populaţia locală îşi doreşte însă secesiunea şi luptă pentru ea în grupări de gherilă a căror ideologie e profund naţionalistă şi complet secularizată. Aliaţii de faţadă ai americanilor nu au însă o problemă în a combate declarativ extremismul religios, girând totodată terorismul domestic de tip al-Qaida.
• China este astăzi a doua putere economică a globului, iar specialiştii estimează că există potenţialul ca Beijingul să conteste primatul american pe scena globală. Dispunând de cea mai mare rezervă valutară în dolari din lume, chinezii pot dinamita oricând economia mondială. Beijingul suferă însă, pe termen lung, din cauza incapacităţii de a-şi proiecta aparenta putere. Din punct de vedere militar, China e la ani lumină de SUA, deşi semnale recente indică o preocupare tot mai mare pentru înzestrarea armată. Ţara asiatică e ameninţată însă de un handicap şi mai mare – lipsa resurselor, într-o economie care depinde fundamental de acestea, pentru a-şi menţine ritmul de creştere. Într-un fel, Gwadar e pentru China epitoma acestei realităţi. Realizarea proiectului pakistanez ar putea asigura liniştea Beijingului, prin furnizarea unor căi sigure de tranzit a resurselor energetice din Asia Centrală şi Africa.

JOC DUBLU

Cel mai mare terorist de pe glob, invizibil lângă Islamabad

Ce poate spune în apărarea sa un aliat de bază al Washingtonului, atunci când cel mai căutat terorist al planetei este găsit la o aruncătură de băţ de capitala ţării şi lichidat în secret de forţele speciale americane? Pakistanul încă se află în căutarea unui răspuns convenabil, la aproape o săptămână distanţă de la momentul uciderii lui Osama bin Laden în orăşelul Abbottabad, situat la nici o sută de kilometri de Islamabad.

Oficialii pakistanezi au schimbat deja de trei ori versiunea oficială a propriei participări, susţinând iniţial că au fost înştiinţaţi asupra desfăşurării campaniei şi chiar implicaţi în acţiunea de capturare a liderului terorist. Abia marţi, surse din serviciile secrete pakistaneze au recunoscut, pentru săptămânalul german Der Spiegel, că americanii au derulat clandestin operaţiunea.

Neîncrederea Casei Albe în propriul aliat a luat forma concretă a unui asalt invizibil şi ultra-secret. Urmările sunt însă aproape mai importante decât succesul operaţiunii, în sine. Ceea ce doar se bănuia pe linia Washington-Islamabad a devenit acum certitudine.

Un laborator de idei şi practici extremiste

„De neconceput”. Aşa a catalogat unul dintre consilierii lui Barack Obama pe probleme de contraterorism posibilitatea ca Pakistanul să nu fi ştiut nimic despre locul unde se ascundea Osama bin Laden. Relaţia americano-pakistaneză nu e însă singura dimensiune importantă alterată de aparentul joc dublu pe care îl face Islamabadul. Partenerul SUA în combaterea terorismului este, în egală măsură, un laborator de idei şi practici extremiste.

Într-o anumită măsură, Pakistanul suferă teribil de pe urma atentatelor organizate de celulele al-Qaida, din moment ce a înregistrat în ultimii ani chiar mai multe victime (civile şi militare) pe frontul antiterorist decât Afganistanul. Puterea pakistaneză întreţine însă o relaţie paradoxală cu subteranele extremiste ridicate la suprafaţă de Osama bin Laden, folosindu-se, în funcţie de necesităţile punctuale, de vasta reţea de complicităţi pe care a construit-o.

Gwadar-ul e doar un exemplu, unul dintre cele mai importante, despre cum Pakistanul poate pendula nestingherit între a alimenta logistic terorismul internaţional şi a vorbi cu emfază despre necesitatea combaterii sale.