La sfârșitul anului trecut, serviciul de informații german BND a dat publicității o neobișnuită notă de o pagină și jumătate, în care afirma că Arabia Saudită a adoptat „o politică intervenționistă și impulsivă”.

Materialul BND îl descria pe ministrul saudit al Apărării, Mohamed Bin Salman, al doilea moștenitor al Coroanei – puternicul prinț favorit, în vârstă de 29 de ani, al bătrânului rege Salman, care suferă de demență – ca pe un jucător politic care destabilizează lumea arabă prin războaiele din Yemen și Siria.

Agențiile de spionaj nu dau în mod normal publicității pe o scară atât de largă astfel de documente explozive, comentează The Independent, mai ales când critică conducerea unui aliat atât de apropiat, cum este Arabia Saudită.

Gestul cu totul ieșit din comun al BND dovedește fie gravitatea situației de la Riad, fie că Berlinul și alte guverne nu îi acordă toată atenția cuvenită. Sau amândouă la un loc.

Agenția a fost mustrată de către ministrul german de Externe, după protestele oficiale ale regimului saudit, însă avertismentul BND rămâne ca un semn al îngrijorării crescute că Arabia Saudită a devenit un factor imprevizibil în Orientul Mijlociu.

Un fost ministru din această regiune, care a dorit să-și păstreze anonimatul, a declarat pentru cotidianul britanic:

„În trecut, saudiții au încercat să-și păstreze deschisă posibilitatea de a alege între mai multe opțiuni și erau foarte prudenți, chiar și în situațiile în care încercau să scape de un guvern care îi incomoda.”

La vremea respectivă, raportul BND a avut un impact surprinzător de mic în afara Germaniei. Este posibil ca motivul să fie data publicării acestuia, pe 2 decembrie, la doar trei săptămâni de la atacurile teroriste de la Paris, din 13 noiembrie, când guvernele și presa din toată lumea se concentrau pe pericolul reprezentat de ISIS.

Execuția de către saudiți a clericului șiit Nimr Al-Nimr și a altor 46 – majoritatea contestatari ai regimului de la Riad – pe 2 ianuarie, a readus în prim-plan avertismentul serviciilor de informații germane.

Gestul saudiților a părut în ochii multora unul de provocare la adresa Iranului, într-o încercare a Riadului de a se plasa în fruntea sunniților și a țărilor arabe. În același timp, prințul Mohamed Bin Salman își consolidează poziția internă ațâțând sectarismul naționalist sunnit.

Nota BND prezintă o listă cu zonele în care Arabia Saudită adoptă o politică mai agresivă, aproape războinică.

În Siria, în 2015, saudiții au oferit sprijin rebelilor anti-Assad din Armata Cuceririi, creată în jurul Frontului Al-Nosra, aripa siriană Al-Qaida și al grupării Ahrar Al-Sham, de asemenea cu orientare jihadistă, care au obținut o serie de victorii împotriva trupelor guvernamentale ale Damascului în provincia Idlib.

În Yemen, Arabia Saudită a declanșat un război aerian împotriva mișcării Houthi și a armatei yemenite, care nu dă nici un semn că s-ar apropia de sfârșit.

Potrivit The Independent, din toate aceste intervenții saudite, cea mai întărită iese Al-Qaida din Peninsula Arabă.

Deși nici una dintre inițiativele războinice ale Prințului Mohamed nu a dus la nici o victorie decisivă, ele i-au adus în schimb multă popularitate la el acasă.

BND avertiza că o asemenea concentrare de putere în mâinile prințului „ascunde un risc latent ca acesta, în dorința de a ajunge cât mai aproape de tron în timpul vieții tatălui său, să întreprindă acțiuni exagerate”.

Și se pare că, într-adevăr, acțiunile sale sunt din ce în ce mai exagerate de la o zi la alta. În fiecare etapă a confruntării de săptămâna trecută cu Iranul, Arabia Saudită a fost cea care a ridicat de fiecare dată ștacheta și mai sus, apreciază cotidianul britanic.

Este posibil ca atacurile asupra ambasadei saudite din Teheran și consulatului din Mashad să nu fi fost așteptate, însă Riadul nu era obligat să rupă relațiile diplomatice cu Iranul.

A urmat apoi atacul aerian despre care Iranul a afirmat că i-a avariat ambasada din Sana’a, capitala Yemenului.

Nimic din toate acestea nu este surprinzător: relațiile iraniano-saudite sunt foarte aproape de pământ de când 400 de pelerini iranieni și-au găsit moartea în evenimentele de anul trecut de la Mecca, atunci când panica a pus stăpânire pe uriașa mulțime aflată în pelerinaj la Locurile Sfinte.

Însă chiar și în ultimele zile există semne că regimul saudit încearcă deliberat să urce artificial temperatura politică, demarând procesul a patru iranieni, unul acuzat de spionaj și alți trei de amenințări la adresa securității naționale.

Doar că cei patru iranieni se aflau închiși din 2013 și 2014, deci nu exista nici o urgență ca procesul lor să înceapă tocmai acum, când relațiile cu Teheranul sunt atât de inflamate. Decât dacă vrei să mai torni niște gaz pe foc.

Pe de altă parte, regimul de la Riad s-a grăbit să dea asigurări că nu urmărește un război cu Teheranul. Într-un interviu pentru The Economist, prințul Mohamed a afirmat:

„Un război între Arabia Saudită și Iran ar fi începutul unei catastrofe majore în regiune și ar avea repercusiuni foarte puternice în întreaga lume. Cu siguranță, nu vom permite ca așa ceva să se întâmple.”

Interviul care era probabil menit să liniștească restul lumii, nu a reușit în schimb decât să creeze impresia de naivitate și aroganță.

El reprezintă și un semn că prințul Mohamed este un jucător lipsit de experiență, care, atunci când pierde, mărește și mai mult miza.

Tipologia sa este foarte diferită de cea a conducătorilor saudiți din trecut, care au preferat întotdeauna, dacă se poate spune așa, să parieze pe toți caii.

Motivul principal al nemulțumirii saudite și al acțiunilor sale unilaterale îl reprezintă faptul că Statele Unite au ajuns la un acord cu Iranul pe marginea programului nuclear al acestuia.

Dar și această nemulțumire demonstrează naivitate, crede The Independent: alianța strânsă cu Statele Unite a fost cauza cea mai importantă a supraviețuirii monarhiei saudite, în ciuda amenințărilor naționaliste și socialiste, din 1930 încoace.

În afara alianței strânse cu Washingtonul și a banilor, liderii din Orientul Mijlociu au pus întotdeauna la îndoială capacitatea operațională a saudiților. Un adevăr valabil pentru toți marii producători de petrol, indiferent de ideologie.

Experiența arată că bunăstarea adusă de petrol încurajează autocrația, fie că este vorba de Arabia Saudită, sau de Libia, Irak sau Kuwait, însă, totodată ea produce și state mai slabe decât par, cu administrații incapabile și armate nefuncționale.

Condițiile sociale sunt de altfel al doilea domeniu în care prințul Mohamed pare să anunțe numai necazuri pentru Casa Regală Saudită. El sugerează că țara sa are nevoie de austeritate și de reforme economice, însă, în contextul autocrațiilor din Orientul Mijlociu, și mai ales al țărilor mari producătoare de petrol, aceasta ar duce la ruperea unui contract social tacit cu populația. Oamenii nu au libertăți politice, însă primesc o tranșă din profiturile petroliere beneficiind de slujbe la stat, de benzină subvenționată, locuință, hrană și alte avantaje.

O privatizare mai consistentă și o mai mare dependență de piață, în absența unui sistem legal echitabil, echivalează cu permisiunea la jaf pentru cei care dețin puterea politică.

Aceasta a fost una dintre principalele cauze ale Primăverii Arabe din 2011, împotriva lui Assad în Siria și Gaddafi în Libia.

Așa-zise reforme, care au sfârșit prin a gripa în țările arabe mașinăria greoaie, dar funcțională de conducere, și care s-au dovedit a fi exclusiv în beneficiul elitei conducătoare.

Statele mari producătoare de petrol sunt aproape imposibil de reformat și simpla încercare se dovedește lipsită de înțelepciune. Aceste state ar trebui să evite și războaiele, dacă vor stabilitate, deoarece oamenii s-ar putea să nu se ridice împotriva conducătorilor lor, dar în mod sigur nu au nici un chef să moară pentru ei.