Prințesa Ana-Maria Calimachi a scris în volumul „Lumea toată era a mea. Amintirile unei prințese” amintiri duioase, dureroase, furmoase , da rși multe altele pline de umor și dezvăluiri senzaționale despre viețile celor din high-life-ul de altădată.

Am ales un fragment, din cartea apărută la Editura Corint, spre a vă bucura de povești de viață furtunoase, pline de amor și mister, din vremuri apuse.

„Pe lângă Familia Regală, unul dintre musafirii noştri constanţi era Prinţesa Martha Bibescu, mai târziu o per­sonalitate cu faimă internaţională. Am cunoscut‑o chiar înainte de timpuria ei căsătorie cu o rudă de‑a noastră, Prinţul George‑Valentin Bibescu, pasionat automobi­list şi aviator, care deţinea unul dintre primele brevete de pilot eliberate în Franţa. Era sclipitor şi fermecător, foarte arătos, dar nu prea inteligent, şi l‑am adorat întotdeauna, indiferent de relaţiile mele oscilante cu soţia lui. În acele vremuri de început, Martha nu era încă o scriitoare prestigioasă, nu devenise încântătoarea podoabă a saloanelor cosmopolite, ci era doar o tânără frumoasă, sub 20 de ani, vioaie şi veselă, încă suferind din pricina instrucţiei severe la care o supusese rigida ei soacră, practic din ziua nunţii. Trebuie să fi avut în jur de 16 ani când s‑a măritat, doar o copilă, izbitor de frumoasă, cu o fire uneltitoare, cu glezne imperfecte, dar cu multă inteligenţă, cu o voinţă fermă şi o educaţie incompletă”.

Dar nu amintirile despre aventurile sau viața Marthei Bibescu le vom lăsa să curgă aici. Prințesa Ana-Maria Calimachi a scris cu mult umor despre mătușa sa prințesa Valentina Bibescu, soacra Marthei. O... aventurieră a inimilor. Poveștile sale de amor au făcut furori la Curțile Europei! Iată-le!

„(...) Este păcat să reduc viaţa aventuroasă a mătuşii Va­lentina la numai câteva paragrafe, căci ar putea să umple un volum întreg. Născută Contesă de Caraman‑Chimay, cu o ilustră ascendenţă franceză şi belgiană, cu puţin din sângele fierbinte al lui Madame Tallien curgându‑i în vine, se măritase cu Prinţul de Beauffremont, un general din armata imperială franceză, unul dintre conducătorii nefericitului atac al cavaleriei din Bătălia de la Sedan, din 1870. Din această căsătorie s‑au născut două fete, însă îndatoririle matrimoniale nu au împiedicat‑o să se îndră­gostească şi să fugă în lume cu un ofiţer român spilcuit care servea în armata Franţei, unde tatăl lui, Prinţul George Bibescu din Valahia, îşi sfârşea zilele în exil. Tânărul ofi­ţer, pe care îl chema tot George, era văr şi bun prieten cu bunicul meu. Povestea de iubire a decurs bine până au apărut complicaţii judiciare. La acea vreme, în Franţa nu exista o lege a divorţului, iar Prinţul de Beauffremont nu doar că a ameninţat, ci chiar a cerut în instanţă aresta­rea soţiei sale necredincioase. Scandalul a atins apogeul; înalta societate i‑a întors spatele Valentinei; neamurile n‑au vrut s‑o mai vadă. Iar ea a fugit în Germania, evi­tând astfel hotărârea tribunalului; şi‑a schimbat de două ori naţionalitatea şi religia, iar în cele din urmă a scăpat de toată harababura măritându‑se cum se cuvenea cu fos­tul amant şi fiind binecuvântată cu încă trei copii. Acest divorţ a devenit un caz clasic în analele jurisprudenţei in­ternaţionale şi, când a absolvit dreptul, soţul meu a ales ca temă de doctorat renumitul divorţ Beauffremont versus Bibescu, poate pentru că fusese coleg de şcoală cu tânărul George, al treilea cu acest nume”.

Și prințesele îmbătrânesc

„În vremea când am cunoscut‑o eu, potolită şi în vârstă, Valentina Bibescu se ancorase ferm în portul sigur al cre­dinţei creştin‑ortodoxe şi în străvechiul palat al familiei, situat lângă râul murdar care trecea prin cartierul odini­oară select al Bucureştiului. Prinţesa îşi păstrase marea distincţie, spiritul aprig şi părerile tăioase, pe care şi le exprima cu bun‑gust. Devenită un stâlp al Bisericii, par­ticipa regulat — şi sincer — la liturghia de duminică şi la alte slujbe religioase. Însă a transformat chiar şi religio­zitatea într‑o practică ostentativă pentru că, în loc să stea în stranele obişnuite în timpul slujbelor, a ordonat să fie delimitată şi rezervată o întreagă aripă din capela imensăa neamului numai pentru ea şi rudele ei. Considerân­du‑se bine ancorată în respectabilitatea vârstei înaintate, nu avea niciun cuvânt bun sau îngăduitor pentru tinere-le care urmau pilda tinereţii sale nesăbuite, de care se părea că uitase complet. Era deopotrivă temută şi apreci­ată pentru remarcile nemiloase şi conversaţia sclipitoare.

Rămasă văduvă chiar la vremea căsătoriei fiului ei cu Martha Lahovary, s‑a retras într‑o casă izolată la ţară, în Posada, o aşezare din Carpaţi, închizând‑o în această solitudine severă şi pe fermecătoarea ei noră, cu care, a hotărât ea, neexperimentatul ei soţ se purta cu stângăcie, deci avea mare nevoie să fie instruită. Aşa că Martha a fost supusă unor eforturi ce depăşeau chinul din orice pension, obligată să‑i citească pe toţi autorii clasici şi moderni, să ia notiţe şi să scrie rezumate, să dea citate din proză şi să recite poezii. A fost învăţată şi să meargă şi să se mişte cu graţie prin încăperile pline de ecou ale casei mohorâte şi neprietenoase.”.

 

Intertitlurile ne aparțin.