Codul Rutier are o istorie veche și a fost adaptat și înăsprit pe măsură ce România a trecut de la caleștile trase de cai pe drumurile publice, la mașini. Primele preocupări ale cârmuitorilor ţărilor române, în domeniul transporturilor, au apărut ca urmare a necesităţii ţinerii legăturilor în vederea schimbului de informaţii atât între ei cât şi cu conducătorii altor state.
Primul Cod Rutier din România. Prima încercare de reglementare juridică referitoare exclusiv la domeniul circulaţiei pe drumurile publice a avut loc, în România, în anul 1859, când, în Bucureşti, se elaborează cu titlu experimental primul regulament intitulat "Ordonanţa pentru reglementarea trăsurilor în Bucureşti". Actul normativ prevedea, în principal, obligaţii în sarcina birjarilor care nu aveau voie să circule decât la pas, trebuiau să nu stropească pietonii şi să circule cu multă atenţie prin locurile strâmte.
Acest act experimental rămâne în vigoare timp de 9 ani, adică până în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a votat la 9 aprilie un "Regulament pentru trăsurile de piaţă şi Bucureşti" care prevedea printre altele:"
-nimeni nu e volnic a conduce trăsura fără livret;
-trăsurile să fie curate şi de buna stare, iar hrana cailor să fie: fân, ovăz şi orz, căci orice trăsură cu cai în stare de slăbire se va opri d-a mai circula;
-conducătorii să fie îmbrăcaţi curat, cu haine cuviincioase;
-conducătorii n-au voie a fuma când sunt în mers cu muşterii;
-birjarii prinşi pe capră beţi, se vor aresta;
-toate trăsurile vor avea, noaptea, felinare aprinse.
Uniformă curată și șapcă cu două trese
De asemenea, "nu va putea ţine hăţurile în mână prin Capitală decât acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei şi de starostele respectiv, cum că are probitatea cerută şi este capabil a conduce cu ştiinţa trebuincioasă, pentru siguranţa publică şi vor fi îmbrăcaţi curat cu uniformă, şapcă cu doua trese, surduc lung, până din jos de genunchi două rânduri de nasturi galbeni" . De asemenea, "să nu suie pe capră acela care nu a împlinit 21 de ani" ,.... "să meargă numai pe partea dreapta a străzilor şi să nu transporte bagaje după ora 9 seara ."
Preocupări pentru buna organizare a deplasării vehiculelor a avut nu numai administraţia Bucureştiului ci şi a unor oraşe de provincie. Astfel, în anul 1886, în luna februarie apare un Regulament asupra birjelor şi circularea lor în oraşul Focşani , precum şi un regulament asupra circulaţiei pe strade şi trotuare".
Din cuprinsul acestor reglementări rezultă obligaţiile conducătorilor de vehicule care trebuiau să cunoască bine străzile şi adresele autorităţilor publice, să circule pe partea neocupată a străzii, să staţioneze numai în locurile fixate, să fie îmbrăcaţi curat şi să nu conducă în stare de ebrietate.
În anul l906, în Monitorul Oficial nr.211 din 19 decembrie, este publicat "Regulamentul poliţiei rulajului şi circulaţiei pe căile publice".
Studiind cuprinsul acestui act normativ, descoperim preocupări demne de toată aprecierea, unele dintre ele constituind demersuri premergătoare ale preocupărilor normative din zilele noastre.
Astfel, "persoanele care merg pe jos nu trebuie să meargă în calea vehiculelor şi a animalelor conduse, ele trebuie să meargă pe acostamente aşa că circulaţia în mijloc să fie liberă".
"La rândul lor conducătorii vehiculelor şi ai animalelor sunt datori de a da semnale călătorilor pedeştri, că se apropie de ei, spre a nu sta în calea lor; semnalele vor fi date cu aparate sonore sau prin strigăte puternice."
Totodată, Regulamentul la care se face referire constituie primul act normativ care prevede norme tehnice pe care trebuie să le îndeplinească autovehiculele precum şi obligaţiile proprietarilor în acest domeniu. Spre exemplu, se stipula că autovehiculele trebuie să fie prevăzute cu frâne puternice cel puţin pe roţile din spate, care să poată fi acţionate de la postul de conducere.
Pentru anumite categorii de autovehicule, proprietarii lor erau obligaţi să le prezinte data la trei luni la organele de circulaţie ale poliţiei pentru verificarea frânelor.
Dacă acestea nu corespundeau din punct de vedere tehnic se lua măsura scoaterii vehiculului din circulaţie. Un an mai târziu, în 1907, dispoziţiile "Regulamentului poliţiei rulajului şi circulaţiei publice a fost completat cu primele dispoziţii referitoare la obligativitatea ca toate persoanele care doresc să conducă autovehicule să posede "brevetul" de şofer, care putea fi obţinut în urma susţinerii unui examen.
Examinarea celor care doreau să obţină permis se efectua de către Prefectura de Poliţie din Bucureşti, care în decembrie 1907 a organizat primele examene. Autorităţile au luat această măsură ca urmare a creşterii îngrijorătoare a numărului de autovehicule care la începutul anului 1908, ajunsese la "impresionanta" cifra de 138 (o sută treizeci şi opt) de automobile.
Primele indicatoare de circulație
Introducerea primelor indicatoare de circulaţie pe şosele s-a hotărât la Congresul Internaţional al Drumurilor, ţinut la Paris în anul 1908, la care a participat şi un reprezentant al României şi care a semnat convenţia adoptata.
Cu toate acestea, în România, practic, indicatoarele de circulaţie au fost introduse în anul 1913, când în ţara noastră erau înregistrate 1.300 de automobile.
Examenul pentru obținerea permisului de conducere
Primele examene pentru obţinerea permisului de conducere au fost organizate în decembrie 1907, dar primele cursuri de pregătire a celor care doreau permis de conducere au fost deschise abia în ianuarie 1911 şi s-au finalizat trei luni mai târziu când toţi cei 12 elevi au fost brevetaţi. Examenul a constat într-o probă de viteză pe şosea şi o probă de frânare instantanee în momentul în care examinatorul arunca în fata automobilului aflat in plina viteză, un sac umplut cu paie.
La data de 11 octombrie 1913 a intrat în vigoare, prin publicarea în Monitorul Oficial nr.156, "Regulamentul pentru circulaţiunea autovehiculelor", care prevedea o serie de condiţii pentru admiterea în circulaţie a autovehiculelor.
În conformitate cu prevederile acestui regulament, pentru a fi admis să circule pe drumurile publice din ţară şi din străinătate, orice autovehicul trebuia să fie "recunoscut bun pentru circulaţie" de către o comisie ce funcţiona pe lângă fiecare prefectură de judeţ şi din care trebuia să facă parte "şi un specialist de automobil, de preferinţă membru al Clubului Automobilistic Român".
De asemenea, conducătorul era obligat ca, înainte de plecarea în cursă, să verifice starea tehnică a autovehiculului şi să ia toate măsurile "ca maşinăria să funcţioneze conform celor prescrise în regulament", iar neîndeplinirea acestor obligaţii sau reguli atrăgeau răspunderea penală a persoanelor vinovate.
În afara prevederilor referitoare la starea tehnică a automobilelor, Regulamentul din 1913 aduce noi precizări, unele dintre ele de o deosebită importanţă. Astfel, cu privire la viteza de circulaţie, se prevedea ca "iuţeala cursei trebuie astfel întocmită ca să evite nenorociri şi să nu se împiedice circulaţia". "Pe drumuri puţin acomodate, când e întuneric sau ceaţă mare, la cotitura unei strade, la trecerea peste poduri sau şinele căilor ferate precum şi atunci când mişcarea sau aglomeraţiunile sunt mari, automobilul trebuie să meargă încet şi cu băgare de seamă pentru ca să poată opri în cazurile necesare".
Dacă conducătorul băga de seamă că un cal sau un alt animal are frică de automobil sau sunt în pericol oamenii şi animalele prin trecerea automobilului, atunci automobilul va merge încet de tot .... sau eventual va opri."
Reglementarea circulaţiei şi dirijarea vehiculelor
Întrucât efectele inexistenţei sau insuficientei reglementări în domeniul circulaţiei rutiere începuseră a-şi face simţită prezenţa, prin creşterea numărului accidentelor şi prin agravarea consecinţelor acestora, în Regulamentul din 1913 au fost introduse precizări noi referitoare la reglementarea circulaţiei şi dirijarea vehiculelor.
Au fost precizate sarcini pentru sergenţii de stradă, care aveau obligaţia de a se preocupa mai serios de dirijarea autovehiculelor la intersecţiile din oraşe. Pentru aceasta au fost create şi noi mijloace de dirijare. Spre exemplu, s-a construit un suport metalic în care era fixat un stâlp ce avea la partea superioară o săgeată, manevrată prin rotire de către agentul de stradă indicându-se astfel conducătorilor "liber" sau "stop."
Tot cu titlu de noutate, în Regulament au fost prevăzute primele norme referitoare la depăşire precizându-se că "întrecerile unui alt vehicul se vor face pe partea stângă".
De asemenea, cu privire la viteza de deplasare se prevedea ca "iuţeala mersului automobilelor, tramcarelor şi motoretelor nu va putea fi mai mare de 15 km/ora, în aglomeraţiuni, oraşe şi la trecerea prin sate". Un aspect cu totul nou îl constituie prevederea conform căreia "luptele, întrecerile pe străzile oraşului sunt cu desăvârşire interzise".
Obținerea permisului de conducere
La 21 august 1921 intră în vigoare, prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 117, "Legea privitoare la circulaţia autovehiculelor" şi Regulamentul de aplicare a acestei legi, care aduce noi precizări în legătură cu condiţiile de bază ale circulaţiei automobilelor.
Acestea se refereau în special la regulile ce trebuie respectate pentru deplasarea în siguranţă pe drumurile publice precum şi la înmatricularea şi controlul stării tehnice al autovehiculelor.
De asemenea, legea prevedea că "viteza maximă cu care automobilele şi celelalte vehicule cu tracţiune mecanică pot circula în oraşe şi în trecerile prin comune va fi de 12 km/ora, adică egal cu trapul cailor; la cotituri, în aglomeraţiuni va fi redusă viteza cu 6 km/ora, adică egală cu pasul pedestrului".
Cu privire la obţinerea permisului de conducere, legea din 1921 precizează că examenul va consta dintr-o probă practică şi o probă orală, din care să rezulte ca solicitantul posedă suficiente cunoştinţe de conducere şi cunoaşte perfect legea, regulamentul şi ordonanţele referitoare la circulaţia automobilelor, teorie elementară de mecanică etc".
Ca urmare a aderării României la Convenţia internaţională pentru circulaţia autovehiculelor (ratificată la 15.05.1929 conform Monitorului Oficial nr.104), încheiată la data de 24 aprilie 1926, are loc, în 1929, o primă armonizare a legislaţiei rutiere române, reflectând concepţii şi realităţi diferite.
Drept urmare, Legea nr.213 / 22.10.1929, publicată în Monitorul Oficial nr.236, privind circulaţia pe drumurile publice, conţinea un număr important de prevederi referitoare la interzicerea circulaţiei vehiculelor care prezentau o stare tehnică necorespunzătoare din punct de vedere al siguranţei circulaţiei rutiere.
Conducerea fără permis eliberat de către autorităţile competente precum şi încredinţarea unui autovehicul spre a fi condus de către o persoană care nu posedă permis, erau considerate, de asemenea, infracţiuni. În cazul constatării recidivei sancţiunea era maximă şi se aplica şi măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce, până la emiterea unei hotărâri judecătoreşti.
La data de 10 ianuarie 1931 este publicat "Regulamentul pentru aplicarea legii circulaţiei pe drumurile publice", iar la data de 31 mai 1935 este promulgată "Legea pentru aderarea la Convenţiile pentru unificarea semnalizării rutiere, la regimul fiscal pentru automobile şi la aranjamentul dintre autorităţile vamale".
În anul 1947, la data de 21aprilie, în Monitorul Oficial nr. 90, a fost publicată "Legea asupra circulaţiei pe căile publice". În cuprinsul legii au fost prevăzute noi fapte care constituiau abateri de la regimul circulaţiei, au fost definite noi infracţiuni, toate acestea în contextul unei redactări mai clare în comparaţie cu cele anterioare.
Necesitatea unei reglementari mai adecvate realităţilor timpului a condus la adoptarea Decretului nr.296/16.07.1949, publicat în Buletinul Oficial nr. 46, care a abrogat toate dispoziţiile anterioare referitoare la circulaţia pe drumurile publice.
Acte normative tot mai complexe
De-a lungul timpului, intensificarea circulaţiei rutiere determinată de creşterea numărului de autovehicule a condus la elaborarea unor noi acte normative tot mai complexe.
Astfel, in anul 1952, intra în vigoare prin publicarea în Buletinul Oficial nr. 143, Decretul nr. 143, care incrimina ca infracţiune nu mai puţin de 15 fapte, printre care: punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr de ordine fals, neprezentarea la verificare a autovehiculului de către proprietarul său sau deţinătorul său, nedeclararea la organele de poliţie a schimbării domiciliului de către cel pe numele căruia se află înscris în circulaţie autovehiculul, omisiunea de a cere radierea, baterea în fals a numărului de motor, etc.
În 1958, este adoptat Decretul nr.418, publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 15 octombrie, în care sunt preluate numai o parte dintre incriminările cuprinse în Decretul nr. 143/1952.
Deşi multe dintre faptele prevăzute ca infracţiuni în acesta din urmă au fost dezincriminate, cele mai grave au continuat să constituie obiect al prevederilor penale.
Mai mult decât atât, au fost prevăzute fapte noi care până atunci nu constituiau infracţiuni.
Spre exemplu, se prevedea ca infracţiune exercitarea de presiuni asupra şefilor de garaje pentru a-i determina pe conducătorii de autovehicule să circule pe drumurile publice cu autovehicule a căror stare tehnică ar fi putut pune în pericol siguranţa traficului.
În anul 1962, este dat publicităţii prin Monitorul Oficial nr. 22 din 9 noiembrie, Decretul nr. 832 şi lnstrucţiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin H.C.M. nr. 1107, acte nominative care nu făceau altceva decât să preia prevederile Decretului nr. 418/1958, modificând numai sistemul de sancţionare prin înăsprirea acestui regim.
La data de 22 aprilie 1966, a fost adoptat Decretul nr. 328, privind circulaţia pe drumurile publice, care a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 28-29 din 31 mai 1966. În acelaşi Buletin Oficial a fost publicat şi Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, regulament care a fost aprobat prin H.C.M. 772/1966.
Comparativ cu legislaţia anterioară, trebuie subliniat faptul că Decretul nr. 328/1966, chiar dacă a preluat o serie de fapte pe care a continuat să le aprecieze ca fiind contravenţii, totuşi a redus numărul infracţiunilor, în condiţiile în care unele fapte au căpătat acest caracter, cum ar fi, spre exemplu, sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Începând cu anul 1966, toate modificările care s-au adus legislaţiei referitoare la circulaţia pe drumurile publice, au însemnat de fapt modificări aduse Decretului nr.328/1966 şi Regulamentului de aplicare a acestuia.
Prima modificare a celor doua acte normative a avut loc la data de 15 mai 1970, când Decretul nr.328/1966 şi Regulamentul de aplicare a sa au fost republicate în formă modificată în Buletinul Oficial nr. 46-47.
A doua modificare a Decretului şi a Regulamentului menţionate mai sus a avut loc în anul 1982.
La data de 1septembrie 1982, a fost publicat Decretul nr. 403 care aduce modificări şi completări Decretului nr. 328/1966, republicat în 1970. Totodată, la data de 10 noiembrie 1982 a fost emisă H.C.M. nr. 172, pentru completările şi modificările la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat - aprobat prin H.C.M. nr. 772/1966, republicat în l970.
Doi ani mai târziu, în Buletinul Oficial nr.49 din 28 iunie 1984, este publicat Decretul nr. 214 care cuprindea modificările aduse Decretului nr. 328/1966, republicat, precum şi H.C.M. nr.114, care cuprindea modificările aduse Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat - aprobat prin H.C.M. nr.772/1966, republicat.
Începând cu anul 1984, Decretul nr. 328/1966, republicat, nu a mai fost modificat, pâna în momentul când a fost înlocuit, în anul 2002.
Nu aceeaşi soartă a avut-o şi "Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat", deoarece acesta a suferit numeroase modificări şi completări, începând cu anul 1990.
Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr.1028 din 18.09.1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 229 din 15 noiembrie 1991, a fost modificat Regulamentul, precizându-se noi reglementări în domeniul înmatriculării şi radierii autovehiculelor şi remorcilor. Tot din Monitorul Oficial nr. 229 din 15 noiembrie 1991 a intrat în vigoare şi Hotărârea Guvernului nr.756, prin care erau modificate limitele amenzilor contravenţionale la regimul circulaţiei pe drumurile publice.
Prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 184 din 13 septembrie 1991, a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 594, care prin prevederile sale stabilea că în România nu pot fi înmatriculate autovehicule provenind din import, a căror vechime de fabricaţie este mai mare de 8 ani. Actul normativ mai prevedea şi modificări referitoare la termenele de efectuare a inspecţiilor tehnice ale autovehiculelor.
Obligativitatea folosirii centurii de siguranţă
La data de 15 septembrie 1994, a apărut Monitorul Oficial nr. 258 în care a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 582, care, modificând unele prevederi ale Regulamentului, preciza că obligaţia conducătorilor de vehicule de a opri subzistă şi în cazul în care un autovehicul al poliţiei sau al controlului circulaţiei din cadrul M.Ap.N., care însoţeşte o coloană oficială, foloseşte în mod prelungit avertizoarele speciale sonore şi luminoase. De asemenea, se prevedea, pentru prima dată în legislaţia română, obligativitatea folosirii centurii de siguranţă de către ocupanţii locurilor din faţă ai autoturismelor, atunci când se deplasează pe drumurile din afara localităţilor.
În anul 1995, prin Monitorul Oficial nr. 251 din 1noiembrie, este publicată Hotărârea Guvernului nr.778, care a adus modificări majore Regulamentului în ceea ce priveşte înmatricularea şi radierea autovehiculelor şi remorcilor, dar mai ales referitoare la permisul de conducere.
Astfel, prin această hotărâre au fost introduse în legislaţie noi categorii şi subcategorii ale permisului şi au fost modificate chiar şi forma şi conţinutul permisului ca stare.
Ultima modificare a Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat, a fost efectuată prin Hotărârea Guvernului nr. 890 din 11.12.1998, publicată în Monitorul Oficial nr.4 din 13.01.1999.
Elaborarea acestui act normativ a fost necesară datorită modificărilor majore care s-au produs în evoluţia şi existenţa societăţii româneşti începând cu anul 1990. A fost necesară modificarea Regulamentului, atât pentru a reglementa mai corect şi mai în concordanţă cu realităţile zilelor noastre relaţiile sociale create pe baze noi, după 1990 cât şi pentru a realiza o armonizare mai apropiată a legislaţiei româneşti de legislaţiile celorlalte state europene cu o economie dezvoltată.
De altfel, trebuie subliniat că majoritatea prevederilor din cuprinsul actelor normative de modificare a Regulamentului, elaborate începând cu anul 1990, au fost preluate din proiectul "Codului circulaţiei rutiere", proiect care a fost iniţiat din anul 1972. Modificări au fost aduse şi acestui proiect, după 1990, astfel că el a fost prezentat spre discutare şi aprobare comisiilor de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului, încă din anul 1992.
În anul 1960 prin Decretul nr. 442, ţara noastră a aderat la "Protocolul relativ la semnalizarea rutieră" şi Convenţia asupra circulaţiei rutiere elaborate la Geneva în anul 1949 în Comisia Economică pentru Europa a O.N.U., fapt ce a permis ca la data de 20 octombrie 1980 în Buletinul Oficial nr. 86, să fie publicat Decretul nr. 318, pentru ratificarea unor înţelegeri internaţionale în domeniul circulaţiei rutiere.
Astfel, au fost ratificate următoarele înţelegeri internaţionale: Convenţia asupra circulaţiei rutiere încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, Convenţia asupra semnalizării încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, Acordul European ce completează Convenţia asupra circulaţiei rutiere, deschisă semnării la Viena la 8 noiembrie 1968, încheiat la Geneva la 1 mai 1971 precum şi Acordul European ce completează Convenţia asupra semnalizării rutiere (Viena 1968) încheiat la Geneva la 1 mai 1971.
Actul normativ care este în vigoare în prezent şi reglementează circulaţia pe drumurile publice este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/12.01.2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Acestă ordonanţă a adus numeroase elemente de noutate şi modificări ale reglementărilor, au fost introduse infracţiuni noi, amenzile contravenţionale au fost clasificate pe clase de sancţiuni, s-a hotărât aplicarea punctelor de penalizare, s-au modificat cazurile de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, de reţinere a certificatului de înmatriculare şi de imobilizare a autovehiculelor.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/12.01.2002 a fost aprobată prin Legea nr. 49/2006 şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.63/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.792/20.09.2006, care a fost aprobată prin Legea nr.6/2007 şi din nou modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.69/28.06.2007. Majoritatea acestor modificări au fost efectuate ca urmare a condiţiilor în domeniul circulaţiei rutiere în ceea ce priveşte preaderarea, iar apoi aderarea la Uniunea Europeană.
La 23 ian 2003 se emite Hotărârea Guvernului nr. 85, publicată în Monitorul Oficial nr. 58/31.01.2003, prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1391/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.876/2006.
Regulamentul a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 56/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.64/2007, la iniţiativa Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul M.I.R.A., fiind modificate condiţiile de susţinere a examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Sursa: politiaromana.ro