Seara, la ora 18.30, a început Privegherea, iar a doua zi dimineaţa, pe 24 octombrie 1955, după ce s-a citit Acatistul Sfântului Ierarh Calinic şi s-a slujit Sfânta Liturghie de către patru ierarhi şi un sobor de preoţi şi diaconi, Părintele Dumitru Stăniloae a ţinut o predică devenită ulterior un reper în teologia română contemporană.
Canonizarea primilor sfinţi români s-a decis într-o şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – care pe atunci funcţiona cu numărul minim de ierarhi admis (12) – din 28 februarie 1950, pe când trăia Stalin. Stabilite iniţial pentru luna august 1955, canonizările primilor noştri sfinţi au fost reprogramate două luni mai târziu pentru ca oaspeţii străini „să poată vizita instituţiile de învăţământ bisericesc de toate gradele”. Pe atunci, în afară de două institute de grad universitar, Biserica deţinea atât seminare obişnuite, cât şi seminarii monahale pentru călugări şi pentru maici. Cât priveşte canonizarea liturgică a Sfântului Iosif cel Nou de la Patoş, aceasta s-a celebrat un an mai târziu, în zilele de 6-7 octombrie 1956, la Timişoara, când se împlineau trei secole de la naşterea sa.
Concomitent cu primele canonizări de sfinţi români, în octombrie 1955, Biserica noastră prăznuia atât 70 de ani de autocefalie, cât şi generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră: Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Parascheva, Sfânta Filofteia de la Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cărora li se adăuga Sfântul Ioan Valahul, român după trup, spre deosebire de ceilalţi sfinţi şi celelalte sfinte, dar cu moaşte aflate dincolo de hotarele ţării. Această hotărâre reda, totodată, posibilitatea reluării pelerinajelor la mânăstiri cu moaşte de sfinţi sau cu icoane făcătoare de minuni, îngrădită în 1948 de noul regim politic.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
