Muzică simfonică ascultam la radio, unde se difuzau programe admirabile, zilnic, între orele 15 şi 16, şi, de asemeni, seara. Şi iarăşi am avut noroc – pentru că mi-a plăcut Bach. În 1969, dacă nu mă înşel, adică pe când eram în ultima clasă de liceu, duminică dimineaţa începuse o emisiune nouă, Invitaţiile Euterpei, foarte elevată şi diferită de celelalte programe muzicale. Avea doi realizatori: o doamnă pe nume Teodora Albescu şi un domn cu voce profundă, puternică, de om în largul lui şi sigur pe sine, care vorbea, nu citea un text, cum se întâmpla invariabil la Radio Bucureşti… Îl chema Iosif Sava şi mi se pare uimitor dacă mă gândesc că pe atunci, în 1969, nu avea decât 34-35 de ani. După un an sau doi, glasul Teodorei Albescu nu s-a mai auzit duminică dimineaţa în difuzorul radioului. Aveam să aflu că se sinucisese. Însă duminică de duminică, vreme de trei ceasuri, Iosif Sava vorbea despre muzică, frământându-şi discursul, făcând pauze, dând cuvântul, cu înlesnire şi naturaleţe de gazdă, unui invitat, de regulă un artist, un intelectual sau un om de ştiinţă notoriu… Iar muzica difuzată era mereu din perimetrul capodoperei. Terminasem liceul, intrasem la facultate şi continuam să urmăresc cu fidelitate emisiunile duminicale susţinute de Iosif Sava. În anii ’70 el devenise deja un nume. Însă nu-l văzusem niciodată, nu ştiam nimic despre el şi biografia lui şi aceasta deoarece nu eram un filfizon muzical, care să pomenească în cercul de prieteni sau de colegi ce-a mai ascultat. Eram prea comod, totodată, ca să merg la concerte sau să îmi cumpăr discuri şi să mă îngrijesc de ele. La mijlocul anilor ’80, pe când mergeam la Sinaia, la mânăstire, aveam să mă bucur din plin de discoteca stareţului, bunul şi vechiul meu prieten, arhimandritul Lavrentie Gâţă, stareţul Căldăruşanilor. Acolo am găsit din belşug discuri cu muzică de Mozart, Beethoven, Bach (Ceaikovski nu mi-a plăcut niciodată) şi mai ales muzică pentru pian – Schumann, Chopin, Rahmaninov… Stareţul era şi el un admirator al lui Iosif Sava, care de câţiva ani, tot duminica, avea şi o emisiune de două ceasuri la Televiziune, pe programul II, Serata muzicală. De aceea, cu mare satisfacţie, în vara lui ’85, i-am dus un exemplar al unei cărţi de Iosif Sava, Bucuriile muzicii, care se încheia cu o postfaţă semnată de mine. Era textul amplificat al unui articol apărut în aprilie 1983.

Pe vremea aceea, colaborarea la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii, care constituia centrul de greutate al veniturilor mele de liber-profesionist, mă aducea de câteva ori pe lună în studiourile din strada Nuferilor. Directorul acestor emisiuni, Iulius Ţundrea, care m-a ajutat foarte mult, mi-a spus după publicarea articolului: „I-a plăcut foarte mult lui Sava ceea ce aţi scris despre el. Vrea să vă invite la o emisiune la Televiziune; la o Serată”.

M-am bucurat de cele auzite, dar a doua parte a veştii mi s-a părut o simplă politeţe. Pentru că la emisiunea lui Sava nu participau decât oameni foarte cunoscuţi: de la academicieni la chirurgi celebri, compozitori, regizori… La vârsta de 31 de ani pe care o aveam, nu publicasem încă nici măcar placheta de versuri care avea să rămână singura mea „carte” apărută înainte de prăbuşirea comunismului. Emisiunea avea un prestigiu ieşit din comun şi pentru că în spaţiul ei nu încăpea nici cel mai mic coeficient de propagandă sau de politic. Niciodată în decursul ei nu s-a pronunţat cuvântul „tovarăşe”. Se mai scăpa chiar câte un „domnule”, rar, iar Sava se adresa musafirilor săi televizaţi cu „stimate”.

Pe la mijlocul lui mai ’83, Iosif Sava m-a sunat acasă. Maică-mea, care răspunsese, mi-a zis apoi: „Când am ridicat recep­torul, am crezut că deschisesem televizorul”. Într-un fel, acelaşi sentiment l-am avut şi eu, pentru că nu-l văzusem în carne şi oase pe Iosif Sava. „Dom’le Ciachir, cred că v-a spus Ţundrea; vreau să vă invit la o Serată. Am şi fixat data: pe 31 iulie. O să mai discutăm; stabilim subiectul. La revedere!”.

Din clipa aceea, vreme de două luni, grija nu s-a dezlipit de mine. Am intuit că nu puteam fi parţial liniştit decât cu patru zile înainte de emisiune, când apărea Programul Radio-TV, tipărit pe atunci în aproape două milioane de exemplare. Vulnerabilitatea mea consta în faptul că nu aveam serviciu. Eram, ca şi astăzi, particular. Dar dacă se trece de hopul acesta, nu cumva voi apărea la Serată în calitate de „şi alţii”? Iar dacă ambele impedimente vor fi depăşite, voi face faţă acelui examen?… Aceasta era marea întrebare. Pentru că Iosif Sava, în generozitatea lui, îmi oferea un prilej cu miză nespus de mare. Eram eu apt pentru un asemenea prilej?… Timp de două luni m-au chinuit aceste întrebări şi altele asemănătoare. Aveam toate motivele să fiu încordat şi îngrijorat: pentru că prilejul dăruit de Iosif Sava a fost, pentru mine, cel mai mare care mi s-a oferit până în decembrie ’89. Eram copleşit de teama că aş putea să-l ratez.

1983 a fost singurul an în care n-am gustat începutul verii, cu nopţi atât de frumoase în Bucureşti. Mă frământam în decursul lor: repetam ca pentru un examen „bibliografia” temei, formulam, răspundeam la o întrebare imaginară, apoi reflectam la sfatul unui medic prieten care îmi recomanda un tranchilizant pe care să-l iau înainte de emisiune, apoi la contrasfatul unei femei frumoase şi deştepte – pe care l-am şi urmat: „Cum să iei aşa ceva? Vrei să adormi acolo!?…”.

În miercurea premergătoare Seratei muzicale din 31 iulie 1983, la ora 6 dimineaţa, când veneau ziarele, care începeau să se vândă zece minute mai târziu, după ce erau despachetate şi numărate, m-am înfiinţat la chioşc, alături de pătimaşii care stăteau la coadă să cumpere „Sportul”. Am întors în pripă pagina a doua a Programului Radio-TV, care la rubrica Seratei muzicale anunţa: „Muzica şi tânăra generaţie. Participă: Silvia Popovici şi Dan Ciachir”.

M-am întors acasă, parţial liniştit, şi am adormit cât se poate de bine, până la ora 11, când m-a trezit telefonul lui Iosif Sava. Din scurta convorbire nu pot uita aceste cuvinte: „Am fost întrebat, între altele, unde lucraţi. Le-am spus că la «Scânteia tineretului», nu?… Oricum, bine că s-a tipărit Programul de Radio!”. Lucru de care eram şi eu conştient.

Iosif Sava nu numai că a fost înainte-mergătorul talk-show-ului, atât de banal astăzi în România, dar avea cea mai occidentală tehnică. În emisiunea radiofonică de dimineaţă, scurtată de la trei la două ceasuri, din duminica respectivă, a anunţat sumarul Seratei care începea la Televiziune, la ora 17, subiectul ei şi invitaţii.

Ultima zi din iulie ’83 nu putea fi altfel decât zăpuşitoare. Am plecat de acasă îmbrăcat în costum bleumarin, cămaşă călcată cu grijă, cravată, iar în buzunar nu am pus – pentru smerenie – un pachet de ţigări americane, deşi aveam, ci unul de „Carpaţi” fără filtru. Din acelaşi motiv, nu am luat un taxi, ci m-am urcat la Universitate în autobuzul 131, şi, cum am punctualitatea în sânge, am ajuns mai devreme cu un sfert de ceas, pe lângă ora care preceda începutul emisiunii. M-am oprit, lângă intrarea în Televiziune, în colţul străzii care cade perpendicular pe strada Pangrati. Mai erau zece minute până când trebuia să mă duc la poartă, unde mă aştepta un bon. Am aprins o ţigară, eram concentrat şi neliniştit; nutream o milă pentru aspectul meu de logodnic – mai lipseau florile din mână – total nepotrivit pe căldura aceea. De pe strada perpendiculară pe Pangrati am văzut-o venind, apoi trecând pe lângă mine – când am şi salutat-o înclinându-mă –, pe Silvia Popovici. Câteva minute mai târziu, în studioul în care era o răcoare binecuvântată – poate aer condiţionat –, actriţa a fost aceea care a reuşit să mă mai liniştească, spunându-mi simplu că, în asemenea situaţii, emoţiile sunt inerente.

Iosif Sava a sosit cu zece minute înainte să înceapă emi­siunea. Atunci am văzut că avea la îndemână şi o pereche de căşti. Mi-a explicat că în timp ce se transmite muzică putem vorbi între noi. „Subiectul Seratei e o convenţie, vom discuta despre literatură şi muzică, Silvia Popovici va recita poeziile pe care le avea pregătite…” Se aşezase, se instalase în rolul său firesc, pe monitor începuse să apară genericul cu numele noastre, în timp ce reflectoarele aprinse mi se păreau suportabile. Parcă aud vocea lui Sava: „Mai daţi o dată genericul, repetaţi-l; acum se scoală lumea din somn!”.

Prezentarea pe care mi-a făcut-o a fost destul de prudentă şi nici nu putea fi altfel. Căutam să fac abstracţie de reflectoare, de operatori şi mai ales să nu mă uit sub nicio formă în monitor. Am răspuns la prima întrebare, apoi la a doua şi pe urmă s-a intrat pe făgaşul unei discuţii fireşti – întreruptă periodic de ilustraţia muzicală. Am pomenit numele unor scriitori interbelici legat de cultura lor muzicală şi cred că am fost primul care a menţionat, şi încă de trei ori, numele lui Cioran la Televiziune. În decursul unui interludiu muzical, Sava mi-a şi spus: „Totul e bine, însă nu-l mai pomeniţi pe Cioran!”.

În cele două ceasuri, mai ales după ce dialogul a început să se închege, am simţit din plin generozitatea lui Iosif Sava, care altminteri era prompt până la duritate cu interlocutorii săi. Cu mine a fost protector, cu discreţie şi simpatie.

La sfârşit, când mi-am dat seama că totul ieşise bine, mai ales din atitudinea personalului tehnic, care este cel mai bun barometru în asemenea împrejurări, Iosif Sava a plecat la fel de precipitat pe cât venise. Am ieşit împreună cu Silvia Popovici, prin căldura care începea să se resoarbă; soarele era deja la asfinţit. Conducând-o până în dreptul casei, care cred că astăzi a rămas ultima de pe Bulevardul Aviatorilor, pe partea dreaptă, cum mergi spre Băneasa, m-a poftit să beau o cafea. Mai târziu am aflat că în clădirea aceea locuise câţiva ani Arghezi, după ce regimul îi expropriase pe stăpânii fireşti, familia Asan, proprietarii lanţului de mori omonime. Timp de un ceas, cât am stat de vorbă, am înţeles că Silvia Popovici nu era numai o mare actriţă, ci şi un om foarte cultivat, cu lecturi şi cu judecăţi personale pe marginea lor. Singurul lucru care putea aminti că este soţia unui demnitar comunist era faptul că ţinea să mă asigure – fără nicio legătură cu discuţia – că Occidentul nu este nici pe departe un paradis.

Pe Iosif Sava l-am revăzut după aproape un an, în 1984, când am mers la Editura Muzicală să semnez contractul pentru textul remaniat al articolului care avea să devină postfaţă la Bucuriile muzicii. Astăzi mi se pare un act de curaj gestul lui de a se înfăţişa portretizat de un tânăr scriitor care nu se distinsese prin nimic. La editură a avut faţă de mine aceeaşi simpatie generoasă ca şi pe parcursul emisiunii. De aceea n-a fost an în care să nu-mi amintesc, ca de-o aniversare, în ziua de 31 iulie, de marele prilej pe care mi-l oferise şi sunt convins că într-o viaţă de om nu încap mai mult de două sau trei ocazii de aceeaşi dimensiune. Dar participarea la emisiunea lui Sava a fost şi o anticipare, nu numai simbolică, a lumii care avea să vină peste şapte ani, după prăbuşirea comunismului, când unui om cât de cât public începea să i se ceară spontaneitate şi promptitudine.

Iosif Sava a fost întemeietorul talk-show-ului românesc. Primatul acesta nu trebuie să estompeze însă rolul său inegalabil, constând în aceea că vreme de două decenii, sub dictatură, şi evitând orice conotaţie politică, a făcut cateheză muzicală – exclusiv la nivelul capodoperei simfonice – la scară naţională. A „înmuzicit” oameni.

Pe 31 iulie 1998 era terifiant de cald în Bucureşti. Mi-am amintit şi atunci de prilejul pe care Iosif Sava mi-l oferise în urmă cu 15 ani. Numai că de data aceasta, pe un fond de melancolie şi mare tristeţe, pentru că ştiam că el este grav bolnav, internat în spital. Câteva săptămâni mai târziu aprindeam în sfeşnicul din pridvorul Bisericii Doamnei o lumânare pentru odihna sufletului său generos.