Remarcam, cu amărăciune, zilele trecute că am senzația că ne-am întors în anii ’90. Aceeași atmosferă de ură, lume în stradă, partizanat, opinii ireconciliabile, instituții în afara cadrului constituțional, abuzuri și politicieni paraleli cu realitatea.
Undeva, ceva, se repetă cu precizia unui ceasornic elvețian. Fiind unul din cei care au trăit acele vremuri, am sesizat apariția unor situații și personaje care-mi sunt extrem de familiare.
Presa, ca și acum 25 de ani, este câmpul de bătaie a tuturor stăpânilor jocului. Poate că este greu să vă transmit atmosfera din acele vremuri, dar credeți-mă că este identică cu cea de acum. Numai că ziarele pro-Iliescu, cum erau „Adevărul”, „Dimineața”, „Azi”, conduse de gazetari cunoscuți, cum erau Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu și Octavian Știreanu, violența și radicalismul naționalistcomunist al revistelor lui Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, ca și presa anti-Iliescu, „Evenimentul Zilei”. „Ziua”, „România Liberă”, în fruntea cărora se aflau rebelii Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Petre Mihai Băcanu, au fost înlocuite cu conturi de Facebook, talk-showuri, vloggeri, like-uri și share-uri.
Și atunci, ca și acum, ziariștii se priveau cu ură atunci când se întâlneau, scriau articolele scrâșnind din dinți, iar ceea ce era roz pentru unul, arăta ca dracu pentru altul! Manifestațiile de stradă erau la fel de frecvente ca și acum, iar cele două tabere se confruntau în stradă. Între timp, unii au ieșit din scenă, alții au schimbat tabăra, dar de fapt numai aici este modificarea, pentru că mijloacele de manipulare au rămas aceleași.
Cea mai simplă metodă de a pune stăpânire pe o societate este aceea de a-i domina sentimentele. Cine reușește să semene ură, sigur va culege voturi! Pentru asta e nevoie de a creiona un dușman. Care trebuie desfigurat zilnic, tăiat în fâșii subțiri, ca să arate în fiecare zi mai rău decât știai, plin de defecte și responsabil pentru tot ceea ce este nefast în viața de zi cu zi. Iar presa este un instrument important în această operațiune.
Cele două mandate de președinte ale lui Traian Băsescu au fost pline de asemenea momente. Am avut timp de 10 ani o Românie împărțită în două, pro și anti-Băsescu, așa cum în perioada 1990-1996 fusese divizată de Ion Iliescu. „Evenimentul Zilei“ a fost în toată această perioadă împotriva stângii reprezentată de Ion Iliescu & urmașii, alături de Traian Băsescu. Chiar și atunci când dacă te uitai în jur, nu mai vedeai pe nimeni, EVZ era acolo. A fost o opțiune asumată, indiferent de cine a fost la conducere. Ura de care vă vorbeam ne domina și în acele momente, manifestațiile fuseseră înlocuite cu proceduri de suspendare, iar alegeri se câștigau pe muche de cuțit. Erau două tabere distincte, mult mai influente, cu perspectiva unui câștig mult mai important. România devenise o pradă interesantă pentru mulți. Perioada 2004-2014 a însemnat o bătălie dură, în care s-au folosit toate mijloacele. Despre o parte din ele am scris în cadrul articolelor dedicate „Operațiunii Noi Suntem Statul”, mai sunt multe lucruri de aflat și de povestit, dar introducerea acestui subiect în zona disputelor politice va mai amâna puțin alte dezvăluiri serioase. Nu mult.
Ceea ce trăim zilele acestea este mai aproape de începuturile României post-comuniste decât o evoluție firească a mecanismelor democratice. Este un regres determinat de absența unei Opoziții, de inexistența unui Lider și de prezență apăsătoare a Abuzurilor în zona justiției. Într-o lume normală, presiunea pe care o poate exercita puterea politică este stopată prin celebrul mecanism de Check&Balance, care la noi a fost înlocuit total cu sintagma „Penalule”. Atât au știut instituțiile de forță să producă în ultimii 15 ani, iar lipsa Opoziției și a Liderului a dus la instaurarea unui mecanism arbitrar, potrivit căruia există „Penali Buni” și „Penali Răi”. Legea este doar un accesoriu. Un accesoriu care deformează destine, schilodește cariere și ne condamnă să nu putem ieși din cercul de ură.
În acest joc cu sumă nulă a fost atrasă și Presa care a redevenit mașina de ștanțat etichete pentru politicieni și instituțiile statului. Ambele părți s-au implicat enorm în selecția, finanțarea și formarea unor oameni și instituții de presă. Exemplele sunt atât de cunoscute încât nici nu mai are rost să le detaliez. Consecința: o întoarcere în timp care putea să lipsească!
P.S. Un episod mai puțin cunoscut de cei mai tineri vizează înființarea revistei „România Mare” a lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu. S-a făcut în 1990, cu aprobarea scrisă a celui care era prim-ministru: Petre Roman. Un exemplu care ne arată că la o distanță de 27 de ani nu s-a schimbat nimic. Din păcate!
Recomandările noastre
