Tensiunea de acum dintre Rusia și Lituania privind accesul la enclava Kaliningrad ne reamintește în ce măsură soluția pragmatică adoptată pentru cele trei federații comuniste care s-au prăbușit după căderea Zidului Berlinului (Uniunea Sovietică, Iugoslavia și Cehoslovacia), adică dezmembrarea cu respectarea granițelor republicilor preexistente, a lăsat nerezolvate mai multe situații, unele potențial explozive, așa cum s-a văzut de trei decenii.
Cu excepția notabilă a Cehoslovaciei, care s-a împărțit pașnic în 1993 în Republica Cehă (sau Cehia) și Slovacia, două țări care au ştiut să mențină o relație bună, conflictul care urmează dezmembrării a fost regula, scrie într-un editorial Leonídio Paulo Ferreira, director adjunct al cotidianului „Diário de Notícias”.
Cel mai evident caz de tragedie este cel al Iugoslaviei, o țară comunistă care chiar a refuza să se supună Moscovei și care părea că se uită la fosta rezistență împotriva naziștilor pentru a găsi ceva ciment de unitate națională, dar care în momentul divizării i-a văzut pe sârbii din Krajina contestând rămânerea lor în Croația independentă, iar pe croații și sârbii din Bosnia refuzând să fie conduși de majoritatea musulmană. În cazul revoltei albanezilor din sudul Serbiei, faptul că erau majoritari într-o provincie cu statut special, a spart logica ca doar fostele republici federate să poată avea acces la independență, dar chiar și cu recunoașterea a o sută de țări, Kosovo rămâne în afara Națiunilor Unite.
În destrămarea sovietică, cu 15 republici devenite independente în 1991, au existat și mai multe ciocniri, de la separatismul osetic și abhaz din Georgia și cel transnistrean din Moldova (toate încurajate de Rusia) până la războiul dintre Armenia și Azerbaidjan pentru controlul Nagorno- Karabah, o enclavă locuită de armeni pe teritoriul azer, care în urmă cu doar doi ani a trecut printr-o perioadă de mari violențe.
Kaliningrad, fostul oraș german Königsberg, a fost un premiu de război pentru Rusia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, așa cum a fost Crimeea pentru războaiele ruso-turce din secolele precedente. Niciuna dintre ele – fie Kaliningradul din cauza discontinuității sale geografice faţă de Rusia, fie Crimeea, din cauza ofertei simbolice făcută Ucrainei pe vremea lui Nikita Hrușciov –erau probleme pe vremea Uniunii Sovietice. Centralismul Moscovei s-a făcut simțit la nevoie, în ciuda presupusei autonomii a republicilor, iar pe hărți totul părea coerent. Nu existau granițe internaționale pe care să le traverseze convoaiele, ca la Kaliningrad astăzi, și nici flota rusă de la Marea Neagră nu trebuia să plătească chirie unei alte țări pentru a avea sediul în Crimeea. Și nu are rost să se caute vinovați, pentru că sunt mulți, între cei rău și cei bine intenționați. Important este să fim conștienți de cât de explozive sunt aceste moșteniri din alte epoci, premii din războaiele trecute și, de aceea, cu o valoare foarte mare pentru guvernanți și pentru popor. (Traducerea: Iulia Baran, RADOR)