Asistăm la o fărâmițare fără precedent a lumii arabe, care va influența decisiv reconfigurarea a raporturilor de forțe în regiune și în lume.
Un interviu senzațional cu geo-politologul francez Frédéric Encel pentru Le Figaro.
Cum explicați protestele din Iran? Pot avea manifestanții câștig de cauză?
Știți, contestarea populară și democratică nu este ceva nou în Iran. În anii 1990, au izbucnit ici-colo revolte pe fondul penuriei de alimente, al supraaccizei la benzină și al corupției demnitarilor, mai cu seamă a Gardienilor Revoluției, temuții Basidji.
Apoi, în 2009, a avut loc o puternică mișcare, deopotrivă masivă și pașnică, reprimată și ea cu violență. În vremea aceea, nici nu se punea în discuție răsturnarea guvernului – în ciuda a ceea ce afirma propaganda complotistă a republicii islamice – ci se cereau alegeri cu adevărat democratice și nu parodia de scrutin care i-a permis catastrofalului Ahmadinejad să rămână la putere.
Astăzi, este vorba mai ales de o contestare de natură socio-economică: desigur, chestiunile legate de drepturile omului și ale femeii sunt importante pentru mulți și într-o măsură din ce în ce mai mare, însă nivelul înalt al corupției și războaiele prin interpuși purtate în Orientul Mijlociu de regimul de la Teheran îi exasperează de asemenea pe iranieni.
Degeaba dă puterea vina pe sancțiunile internaționale pentru dificultățile economice, opinia publică nu se lasă înșelată. Ea știe că sprijinul militar activ acordat lui Assad, Hezbollahului și altor forțe șiite din regiune (Yemenului îndeosebi) costă excesiv de mult, la fel ca și continuarea dezvoltării programului balistic.
De altfel, dacă Teheranul a semnat tratatul nuclear pe 25 iulie 2015, a făcut-o și din motive interne. El tremurase în 2009 și 2011, alături de o mare parte a lumii arabe, zguduită din cauza risipei și a condițiilor de viață degradate ale populațiilor.
Regimul s-a temut cu adevărat că va cădea, nu din cauza atacurilor externe, ci sub presiunea nemulțumirii sociale! De aici, urgența de a pune capăt sancțiunilor internaționale, chiar cu prețul de a abandona temporar cursa nucleară. Prea adesea este neglijat factorul social în evoluția fenomenelor geopolitice.
Pe termen mediu, sunt mai degrabă optimist. Marele popor iranian va supraviețui Republicii Islamice Iran. Să ne amintim că același popor a realizat prima revoluție progresistă din afara Europei, în 1906.
După recunoașterea de către Washington a Ierusalimului drept capitală a Israelului, și alte țări ar putea să-și mute ambasadele de la Tel Aviv la Ierusalim. Este aceasta o victorie pentru președintele american și pentru Israel?
Mai degrabă decât de o victorie este vorba despre o clarificare a raporturilor de forțe.
În privința americanilor, să spui că Trump le face pe toate doar după capul lui și că recunoașterea Ierusalimului era o promisiune electorală nu este suficient. Întâi, că au existat și alte promisiuni nerespectate ale sale (mai ales alianța cu Rusia). Apoi, că temperamentul său impulsiv și imprevizibil se bazează totuși pe o oarecare raționalitate. Trump cunoaște perfect puterea crescândă a bisericilor evanghelice – doar 75 de milioane de membri numai în Statele Unite - și fervoarea mesianică și pro-israeliană a celei mai mari părți dintre ei. De aceea, a dorit să lărgească și să fidelizeze această parte de electorat care nu era cu totul cucerită. El însuși nu s-a manifestat ca prieten al Israelului decât foarte recent.
Pe de altă parte, Trump a fost criticat de majoritatea cancelariilor, însă destul de moale, până la urmă (inclusiv în lumea arabă), și fără ca nici un singur stat să recurgă la amenințări.
În privința israelienilor, Netanyahu a clamat în mod firesc o dublă victorie: pentru că este el însuși un naționalist și întru totul convins că Ierusalimul „este și va rămâne capitala eternă și indivizibilă a Israelului și a poporului evreu”, potrivit formulei legale consacrate de anexările din 1967 și 1981; și pentru că coaliția sa guvernamentală se înscrie ea însăși pe linia dreptei naționaliste și religioase.
Dincolo de asta, este vorba cu adevărat de o victorie, sau de ilustrarea unui nou raport de forțe? La urma urmei, pe teren, decizia lui Trump nu va avea un efect imediat, știind între altele că legea mutării ambasadei americane la Ierusalim datează din 1995.
Să mergem mai departe: dacă Netanyahu, cu probleme în justiție, poate folosi anunțul lui Trump în fața unui electorat din ce în ce mai rece față de el, la modul general acțiunea sa s-ar putea solda cu un eșec. De la primăvara arabă din 2010-2011 și mai ales de la declanșarea îngrozitorului război din Siria, politica lui Netanyahu de implantare activă a reușit să treacă pe sub radarele criticilor internaționale: în cele din urmă, până și Obama a renunțat să exercite presiuni asupra lui. Odată cu decizia lui Trump, guvernul israelian se află din nou în bătaia reflectoarelor, chiar dacă apocalipsa anunțată de numeroși comentatori în teritoriile palestiniene nu a avut loc.
Majoritatea celor 193 de țări care alcătuiesc Adunarea Generală ONU au votat, pe 21 decembrie, o rezoluție care condamnă decizia lui Donald Trump. Ce ne spune analiza votului?
193 de țări sunt membre ONU. Dintre ele, 33 nu au luat parte la vot sau s-au abținut, iar 9 au votat contra rezoluției de condamnare a deciziei americane.
Unii observatori au atribuit acest succes relativ al lui Trump presiunilor exercitate de Casa Albă. Spun succes, deoarece faptul că 20% dintre țări au sprijinit direct sau indirect Statele Unite și Israelul în chestiunea Ierusalimului reprezintă o relativă înfrângere pentru adversarii lor!
Însă aceste presiuni nu au avut un efect decisiv. Cifrele nu s-au schimbat aproape de loc în zece ani de rezoluții, fie ele legate de Statul Palestina (în 2011 și 2012), fie legate de ultimul conflict Israel – Hamas (2013), fie legate de zid, numit și barieră de securitate sau de separare.
Or, în ultimii ani, Obama era la cârmă, nu Trump. Altfel zis, este vorba de un raport de forțe global, așa cum arătam mai sus.
Mai mult decât din punct de vedere cantitativ, acest lucru este important din punct de vedere calitativ: în ultimele două decenii, printre cei ce se abțineau sau sprijineau Israelul se întâlneau autentice puteri în ascensiune, precum Canada (care de altfel s-a abținut din nou), Australia, o mare parte a Europei răsăritene, Germania și chiar mai multe state africane. Nici o legătură cu anii 1970-80, când Israelul și aliatul său american erau izolați.
În virtutea primului articol al Cartei ONU, fiecare popor are dreptul la autodeterminare (ceea ce este valabil și pentru palestinieni). Israelul a fost întemeiat cu aprobarea ONU și în urma unui plan acceptat de mișcarea sionistă, dar refuzat de Înaltul Comitet Arab al Palestinei și de ansamblul statelor arabe în 1947-48. Așadar, cele din urmă au dorit confruntarea și au pierdut.
În schimb, în mai multe teritorii, între care Ierusalimul de Est și Cisiordania (zone anexate ilegat de Iordania în 1951, dar abandonate ulterior de regatul hașemit), Israelul este considerat de ONU putere de ocupație.
Este de la sine înțeles că israelienii au un drept suveran să își aleagă în mod liber capitala, cu atât mai mult cu cât – fără a fi nevoie să apelăm la Biblie – Ierusalimul a fost în mod obiectiv capitală în timpurile istorice ale ocupației romane în Iudeea, până la războiul și înfrângerea din 70 d.Hr. Și nu evoc aici decât dimensiunea politică a Ierusalimului.
Astăzi, se pun două probleme: prima, orașul face obiectul negocierilor din vremea procesului de pace de la Oslo (1993) și în principiu nu trebuie să aibă loc o modificare unilaterală de statut înainte de încheierea negocierilor; a doua, negocierile nu mai există! Declarația lui Trump survine într-o perioadă de deșert diplomatic.
De aceea, ea le pare palestinienilor și majorității cancelariilor ca părtinitoare și anacronică. Însă, pentru moment, ea nu este decât simbolică și, insist, ea nu schimbă datele din teren.
Deși privirile rămân concentrate pe Israel și Palestina, nu s-a deplasat oare conflictul în ultimii ani spre Siria, Yemen și Libia?
Ba da, cu siguranță. Evoluția raporturilor de forțe evocate mai sus nu demonstrează numai creșterea ca putere tehnologică, economică și chiar demografică a Israelului, dar și balcanizarea și năruirea dramatică a lumii arabe.
Fenomenul a început cu fragmentarea Somaliei și slăbirea Irakului în 1991, și s-a continuat cu împărțirea Sudanului și (mai puțin clar) a Irakului în 2011, apoi cu prăbușirea, în cursul Primăverii Arabe, a Yemenului și Libiei.
Chiar și statele arabe care au scăpat de haos și de război civil sunt fragilizate: de prăbușirea prețului petrolului (Algeria, petromonarhiile din Golf), de terorism (Sinaiul egiptean, Irak, Maghrebul mare), de rivalitățile geopolitice naționale (Maroc - Algeria, Qatar – Arabia Saudită), sau de toate trei simultan. Fără a mai socoti corupția și nemulțumirile sociale gravisime și generatoare de instabilitate.
În ceea ce privește războiul din Siria, acesta a ucis de trei ori mai mulți oameni și a provocat de zece ori mai mulți refugiați în șase ani decât războaiele israelo-palestiniene în 70 de ani.
În acest haos generalizat, conflictul israelo-palestinian a fost retrogradat de marile puteri și de statele arabe la rangul de simplu contencios.
Revedeți reacțiile saudită și egipteană la declarația lui Trump: ele sunt aproape tot atât de timorate ca acelea ale cancelariilor europene. La ora actuală, marea miză a Orientului Apropiat și Mijlociu este incontestabil războiul rece dintre axele sunnită (grupată în spatele Riadului) și șiită (în spatele Teheranului). Restul este secundar din punct de vedere geopolitic. Autoritatea Palestiniană știe asta și, pe bună dreptate, se plânge.
Uberizarea lumii va distruge rolul Statelor, transformându-le în actori marginali?
Nu cred câtuși de puțin. Statele vor continua să fie actori majori și, în opinia mea, principali. Aceasta nu înseamnă că ONG-urile, multinaționalele, grupurile de presiune și presa mare nu vor avea greutatea lor. Însă trăgând linie funcția supremă (respectiv decizia de a utiliza forța) va continua să aparțină Statelor.
Marea întrebare este ce formă vor îmbrăca Marile State de mâine: imperii autoritare, republici comerciale, teocrații?
Pentru moment, nu a existat niciodată o perioadă cu atât de multe negocieri și cu atât de puține războaie între State: acest rezultat este atât efectul unei anumite bune-voințe și a unei funcționări globale corecte a ONU, cât și al temerii de mari cataclisme.
În orice caz, salvarea va veni deopotrivă din promovarea a minima a democrației și din respingerea politicilor pe buza prăpastiei duse de regimurile cele mai fanatice.