O analiză a lui Scott McKay pentru American Spectator.

Să lăsăm deocamdată deoparte atacul cu rachete iraniene, mai degrabă steril, de marți, împotriva a două baze militare din Irak unde sunt staționați militari americani, în care au fost trase 15 rachete și nu s-a înregistrat nici o victimă.

Să începem mai bine cu avionul.

Știți care avion, nu? Este vorba despre zborul Ukrainian International Airlines, care a decolat de pe aeroportul Imam Khomeini din Teheran, la 6 și 12, ora locală, a accelerat rapid până la 500 de kilometri pe oră și a atins o altitudine de 2500 de metri înainte ca transponderul său și toate transmisiile sale radio să amuțească brusc, iar o înregistrare video făcută în zorii zilei îl arată ca pe o gigantică minge de foc, care a devenit și mai mare când a atins pământul.

Au pierit 176 de suflete, dintre care 80 de iranieni și 63 de canadieni, alături de 11 ucraineni și 10 suedezi, de câțiva europeni, afgani și alții. Nici un american nu se afla la bord.

Directorul executiv al UIA, Evghen Dykne, a declarat că avionul, un Boeing 737-800 (nu unul din acele 737 MAX 8 de proastă reputație), avea numai trei ani vechime, avea un echipaj „excepțional” și trecuse prin inspecția tehnică generală cu numai câteva zile în urmă.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care inițial adoptase povestea oficială cu „defecțiune la motor”, și-a schimbat rapid poziția și a cerut o investigație.

Chiar și premierul canadian Justin Trudeau afirmă acum că așteaptă niște răspunsuri de la iranieni despre prăbușire.

Măcar din filme, oricine știe că o defecțiune la motor nu este atât de fatală pentru pasagerii și echipajului unui avion de linie, așa cum se prezintă acest caz.

Chiar dacă un motor se defectează și explodează, la modul în care este conceput un 737, pilotul ar trebui în continuare să poată să-l ducă până la sol, cu o șansă cât de mică de a salva oamenii de la bord.

Chiar și dacă nu ar fi reușit, pilotul ar fi trebuit cu siguranță să poată chema turnul prin radio și să anunțe că are o defecțiune la motor.

Oricum, transponderul nu ar fi încetat să funcționeze exact în momentul în care avionul a început să cadă din cer sub forma unei mingi de foc.

Un purtător de cuvânt iranian a afirmat că transmisia radio a încetat în momentul „defecțiunii tehnice”, ceea ce îl face să fie un mincinos puțin convingător sau un tip care vrea să facă tot ce îi stă în putință pentru a oferi niște indicii celor care doresc o investigație serioasă, dar fără a ajunge în camera de tortură a închisorii Evin din Teheran.

Mai există și martori oculari care susțin că au auzit două explozii în aer, înainte ca avionul să se prăbușească la sol, un element care nu trebuie ignorat.

Însă ceea ce este cu adevărat important este că iranienii declară că nu vor preda cutiile negre ale avionului pentru a fi analizate. La baza acestei decizii trebuie să se afle un motiv foarte, foarte evident.

Ei bine, ceea ce pare că s-a întâmplat în realitate este că unul dintre operatorii rachetelor sol-aer (SAM) iraniene a făcut o greșeală și a doborât avionul. Sistemul de rachete SAM iraniene tocmai trăsese cele 15 rachete peste frontiera cu Irakul, dorind să creeze pe plan intern impresia unei victorii de propagandă (presa de stat iraniană a pretins în mod fals că în atac au fost uciși 80 de americani), fără însă a-i da președintelui Trump motiv să treacă la represalii.

Însă iranienii erau atât de îngroziți că Trump va răspunde cu un atac disproporționat, încât oamenii lor, care nu sunt cine știe ce experți în slujbele lor, au apăsat pe trăgaci fără să se asigure și au omorât 176 de civili, dintre care 80 de conaționali, într-un cras act de incompetență.

Iată de ce acest eveniment ar putea conta mai mult decât oricare altul: este acel gen de lucruri care pot zgudui un regim deja extrem de nepopular în rândul poporului său.

Guvenul iranian este atât de detestat de omul de pe stradă, încât în noiembrie, gărzile Al-Quds (armata de teroriști condusă de Qassim Soleimani, înainte ca acesta să fie făcut bucățele acum câteva zile), au ucis în jur de 1500 de oameni pentru că au participat la proteste.

Regimul supraviețuiește acum printr-o represiune brutală și prin convingerea opiniei publice că a i se opune ar fi un gest inutil și sinucigaș.

Însă când iranianul de rând îl vede pe Soleimani aruncat în aer la Bagdad, realizează că regimul se teme prea tare de americanii pe care promite de 40 de ani că îi spulberă pentru a răspunde cu un atac cu adevărat distrugător și a-și răzbuna astfel omul, și apoi omoară 80 dintre compatrioți din incompetență criminală, încât îi înfurie pe canadieni și europeni, determinându-i să participe la înăsprirea sancțiunilor, pentru a betegi o economie iraniană deja schiloadă, toate acestea pot crea un mediu volatil care nu are cum să fie pe placul regimului de la Teheran.

Iranul arată ca o țară cu un regim muribund. Doborând avionul și omorându-și propriii concetățeni din greșeală este un indiciu puternic al acestei stări de fapt.

Iar toate minciunile spuse cu emfază nu vor face decât să înrăutățească lucrurile.

Așteptați-vă în curând și la alte semne că regimul iranian este în corzi. Priviți și le veți vedea!

Te-ar putea interesa și: