Editura Evenimentul si Capital

Poveștile sfinților din armata de geniu a lui Hristos

Autor: | | 0 Comentarii | 1612 Vizualizari

După cum se arată, neamul românesc își va îndeplini misiunea de a duce dreapta credință până la sfârșitul istoriei. Neamul românesc a fost un popor spiritual de la început și un popor de oameni buni, iar acum, la sfârșitul vremurilor, învierea lui se întrezărește prin renașterea tineretului în duhul părinților lui, prin Părinți ca Părintele Arsenie Boca, Părintele Teofil Părăian și atâția alți Bătrâni ai Neamului. Dumnezeu a vrut așa. Noi suntem doar niște biete unelte”, spunea părintele Mihail de la Mănăstirea Oașa.

Sfinții sunt armata de geniu a lui Hristos. Într-o lume presărată cu suferință, Sfântul Serafim de Sarov vine și aprinde în sufletul fiecăruia dintre noi, prin aceste vorbe de aur, scânteia speranței și a curajului. Știm cu toții că „avem un rai de sfinți”, precum mărturisea și Radu Gyr. Totuși, fiind preocupați de problemele cotidiene, uităm de acești soldați neînfricați, care prin viața lor au ajuns să cucerească Cerul. Nu cu arme, nu cu luptă, ci cu iubire nemărginită și cu o credință de neclintit.

Deși născut pe meleaguri grecești, Sfântul Nectarie a fost „adoptat” de poporul nostru, românii având mare evlavie la Fericitul Nectarie. Acesta s-a născut la 1 octombrie 1846, într-o familie de oameni credincioși. Dragostea pentru Hristos l-a determinat să intre în cinul monahal în vestita chinovie numită „Noua Mânăstire” (Nea Moni). După mai mulți ani, Sfântul Nectarie a fost hirotonit, iar mai apoi a ajuns arhiereu. Din scaunul episcopal, acesta s-a îngrijit să ajute cât mai mulți oameni, dar mai ales să se roage pentru mântuirea lor. Acest înger în trup a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul tămăduirii și al facerii de minuni, fiind astfel nădejde de vindecare pentru mulți credincioși. Trăind în secolul al XX-lea, Sfântul Nectarie demonstrează că și în zilele noastre se nasc oameni mari în fața lui Dumnezeu, care prin viața lor ajung la sfințenie.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

n cea de a 8-a zi a lunii noiembrie, toți creștinii îi poartă spre amintire pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Arhangheli care se numesc cei mari și vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari și preamărite. Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Aceștia înmulțesc sfânta credință între oameni, luminând mintea lor cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinței celei drepte”. De-a lungul timpului, Dumnezeu a avut numeroase intervenții în istorie, cea mai importantă și minunată având loc acum 2000 de ani, când Arhanghelul Gavriil i-a vestit unei fecioare că îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu. De atunci și până astăzi nu a existat bucurie mai mare în Cer și pe Pământ. Când auzim numele Arhanghelului Gavriil, ne gândim la cinstea cu care acesta a fost învrednicit de Dumnezeu, care prin gura Îngerului a vestit Fecioarei Maria, dar și întregii lumi, întruparea Cuvântului.

Acum 100 de ani, Dumnezeu a zâmbit neamului românesc, înfăptuind cea mai minunată împlinire de inimi pentru români: Marea Unire! Până atunci, românii aflați sub stăpâniri străine nu-L puteau sluji pe Dumnezeu ca și acum. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Dumnezeu, când vrea să facă un lucru mare, o ia înainte și zugrăvește umbra acelui lucru, astfel încât atunci când va veni Adevărul nimeni să nu se îndoiască de El!” Astfel, Marea Unire de la 1918 a fost prefigurată în anul 1600, când Mihail Viteazul i-a unit în aceeași credință, același gând și cuget pe toți fiii țării. Acel moment istoric a fost unic și de neegalat, dovedind încă o dată unitatea neamului românesc. Tot atunci, Mihail Viteazul a devenit primul om care a realizat unirea tuturor teritoriilor țării.

Sfântul Mina

Un alt sfânt la fel de drag poporului român este și Sfântul Mina, prăznuit în data de 11 noiembrie. Înzestrat de Dumnezeu cu virtuți alese, Sfântul Mina leapădă haina de ostaș și se îmbracă cu haina pustniciei. Întâlnirea cu Sfântul Macarie Egipteanul, care îi spune: „Ce cauți Mina, de unul singur, între cer și pământ? Dacă ai schimbat o haină de ostaș cu alta, atunci sfârșește pe câmpul de luptă, ca să înviezi ca un învingător fără sabie”, îl determină pe acesta să își mărturisească credința în Hristos în fața unor păgâni. Este luat și dus de soldați înaintea prefectului Pyrrhus, care ordonă ca Sfântului să i se taie mâinile, picioarele și, mai apoi, capul. Astfel, acest Sfânt a fost încununat în cununa muceniciei.

„Pentru a trăi o viață care ți-a fost dată, ești dator să o meriți ca om”

Ban al Craiovei, iar mai apoi domnitor al Țării Românești, Mihai Viteazul este și va rămâne pentru totdeauna unul dintre cei mai emblematici și mai reprezentativi dintre conducătorii țării. Patriotismul, curajul și dragostea nemărginită pentru popor au făcut din marele făuritor al unirii un salvator, un erou, care a ridicat pe cel mai înalt piedestal țara și nu propriul său interes. Din cauza invaziilor otomane, în acea perioadă începuseră să apară minaretele și moscheile, care amenințau creștinismul.

Pericolul era mare, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, tot în acea vreme s-au născut oameni bravi și destoinici care au apărat cu prețul propriei vieți moștenirea noastră cea mai de preț: credința în Dumnezeu. Un astfel de om a fost si domnitorul Mihai Viteazul, despre care se știe că era înzestrat cu o inteligență aparte, fiind un bun strateg militar. Cu toate acestea, cea mai prețioasă calitatea a lui era iubirea față de Dumnezeu, pe care L-a slujit cu convingere până în ultima clipă a vieții lui.

Retragerea în munți

Necesitatea războiului era una nefirească pentru ființa și firea românilor, însă obligatorie în acea perioadă însângerată. Aceștia au fost nevoiți să lupte pentru a-și apăra țara și credința.

În Noul Testament, în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda (versetul 9) se prezintă lupta pe care Sfântul Arhanghel Mihail o ducea când se împotrivea Diavolului și disputa cu acesta trupul lui Moise. Tot așa și Mihai Viteazul a dus o luptă aprigă pentru trupul rănit și suferind al țării, care căzuse pradă în gheara nemiloasă a cotropitorilor. Astfel, în 13/23 august 1595 are loc Bătălia de la Călugăreni.

Oastea munteană condusă de Mihai Viteazul număra doar 10. 000 de suflete. Aceasta a fost ulterior întărită cu încă 6.000 de ardeleni trimiși de Sigismund Bathory. Oastea a încercat atunci să-i oprească pe otomani, al căror obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc. Operațiunea lui Mihai nu a reușit, aceasta fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și retragearea lui Mihai în munți. Acest eșec l-a motivat pe domnitor să nu se dea butut și să nu renunțe la idealul său, astfel că Viteazul nostru a reușit să-i alunge pe otomani în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.

Bătălia de la Șelimbăr

Domnia lui Mihai Viteazul a fost marcată de eșecuri, dar și de numeroase victorii, care l-au determinat pe domnitor să lupte până la capăt, indiferent de circumstanțe. Astfel, în 28 octombrie 1599, are loc la Șelimbăr bătălia dintre oastea Țării Românești și oastea Transilvaniei, condusă pe atunci de Andrei Bathory. Confruntarea s-a terminat cu victoria armatei condusă de Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit unirea Transilvaniei și a Țării Românești. În cinstea victoriei de la Șelimbăr, în anul 1925 a fost ridicată o troiță de lemn pe acest câmp de luptă, la „Movila lui Mihai”. Aceasta rămâne ca mărturie peste veacuri, amintindu-ne tuturor de sacrificiul pe care ostașii l-au făcut atunci, pentru ca, astăzi, noi să ne considerăm liberi!

În 31 octombrie 1599, în discursul de după intrarea triumfală în Alba Iulia, Mihai Viteazul spunea: „Pentru a trăi o viață care ți-a fost dată, ești dator să o meriți ca om, cât și ca neam, în fiecare clipă!” Aceste cuvinte sunt încă atât de actuale și de pătrunzătoare, încât ar trebui să ne îndemne pe fiecare dintre noi să cugetăm la datoriile pe care le avem față de noi înșine, față de neam și mai ales față de Dumnezeu. Bucuria domnitorului de a vedea strălucirea României Mari a durat doar câteva luni, deoarece la 9 august 1601, din ordinul generalului Basta, în cortul lui Mihai Viteazul sunt trimiși câțiva ostași, care îl împușcă pe la spate, iar apoi îl decapitează. Acest asasinat mișelesc a fost unul nemeritat și josnic pentru marele Mihai, mai ales pentru că el a fost trădat de frații lui creștini. Ieremia Movilă menționează într-o scrisoare adresată la 1 septembrie 1601, Cancelarului Leon Saphiena din Lituania: „Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri la Turda în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta György nu a permis să fie înhumat.” Câți dintre noi știm că în București a rezistat timpului, printre multe obstacole trecând, Biserica Mihai Vodă, ctitorită de Mihai Viteazul, odată solemna Mânăstire Mihai Vodă care ocupa un loc aparte în Bucureștiul interbelic? Regimul comunist, însă, a distrus o pagină de istorie, de credință, de cultură și de spiritualitate, deopotrivă.

Sorin Ovidiu Vîntu a făcut dezvăluiri INCENDIARE! Băsescu este numit...

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI