Există termeni în jargonul marinăresc care le sună bizar celor de la uscat. „Gaura” și „Buf”-ul sunt doar două dintre exemple

„Buf” vine de la sunetul scos de la „sacul de marinar”, sau geanta de voiaj – cum vrei să-i spui – cu care navigatorul se întoarcea din voiaj, acum aproape treij de ani, după luni petrecute pe „mișcătoarele cărări”. Când trânteai geanta de podeaua cabinei trebuia să facă, neapărat „buf”, să se știe că e burdușită cu blugi, țigări străine, spray-uri, cafea, săpunuri, ciorapi de damă, whisky și, mă rog, alte lucruri astăzi banale, da’ pe vremea lu’ nea Nicu produse de lux, de negăsit pe piață.

În ceea ce privește „gaura”, cu asta e o altă poveste. Toți cei ce au „călcat” pe mare în acei ani au avut „găurile” lor. Și, începând de aici, n-o să mai explic io despre ce e vorba. Îl las pe Căpitanul de Cursă Lungă Laurențiu Mironescu, urmașul altui Comandant de legendă al defunctei noasttre Flote comerciale – Master „Țuchi” Mironescu – să vă explice ce și cum. Io nu prea obișnuiesc să laud textele altora, cu atât mai mult să le fac reclamă și să le distribui pe Facebook sau, și mai mult, să le dau la ziar. Azi, îi cedez rubrica mea „Reporter de Cursă Lungă”, cu dragă inimă. Că’, ce e mai jos, face să-ți pierzi cinci minute pentru o lectură. O să-i dau și „link activ”, pe blogul său. O poveste de poveste. Welcome to the Club, Master!

Gaura bleu

Știți ce e aia o gaură?… Sigur că știți. Gaura e gaură, are diverse stări de agregare și folosințe.

La vapor, sau mai bine zis, la vapoarele românești pe vremea când aveam așa ceva, gaura era locul unde se ascundeau diverse articole. Înainte de 1989, în afară de mers pe mare cu toate răpciugile de vapoare, ducând și aducând marfă pentru comunismul multilateral dezvoltat în care ne bălăceam cu toții, marinarul român se mai ocupa și cu asta, cu buful.

Ce să spun, în retrospectivă, în lumea de azi care parcă a luat-o razna, ce se întâmpla atunci era așa, o contrabandă romantică. La sosirea din voiaj, fiecare marinar avea dreptul să scoată niște bunuri cumpărate de afară, oficial. Bunurile care se putea justifica, adică să se încadreze în cuantumul diurnei primite în călătorie. Astea se treceau pe un carnet copertat denumit carnet de vamă. Ceea ce nu se putea justifica era buf și se băga la gaură.

Pe vapoarele serioase, erau mai multe găuri, pe principiul nu pui toate ouăle într-un coș. Găurile puteau cădea. Dacă se întâmpla, era de dorit să nu cadă cu foarte multe. Ăsta era motivul pentru care locația găurii/găurilor nu se cunoștea de multă lume. Gaura/găurile se făceau prin șantiere, pereți falși, coferdam-uri, mă rog, de toate… le știau oamenii de bază ai vaporului. Cine erau ăia? Oamenii de bază erau membrii serioși, verificați, ai echipajului, oamenii care-și asumau riscul de a ascunde buful, de-a-l scoate, comercializa, de-a schimba leii în dolari înapoi pentru a finanța buful voiajului următor. Și asta era industria. Așa se roteau toate. Așa lumea găsea o justificare pentru a-și risca viața. Așa se făceau banii pentru piesele pe care nu ți le dădeau Navrom-ul. Așa se plăteau echipe suplimentare pentru reparația vapoarelor. Așa se cumpărau mai multe alimente decât normativul debil. Așa ajutau echipajele bugetul de stat, deh…

Am prins un singur voiaj pe vremea lui Ceaușescu, cu nava școală Neptun. Imediat după 1989, lucrurile s-au schimbat dramatic, nu se mai făcea buf în țară, se mai făcea pe afară. Se păstrase câte ceva din spiritul undercover, conspirativ de dinainte… vă pun o placă despre găuri …

Eram în primul voiaj de ofițer. Ofițer 3. 1992, februarie. Nava Rîmnicu Vîlcea, marfa ciment, destinația Spania, care-și construia stadioanele pentru Olimpiadă cu cimentul nostru. Alicante, Bilbao și acasă … Eram în voiaj deja, ne cheamă secundul pe mine și pe ofițerul 2, un coleg cu doi ani mai mare în școală. „Băieți, aveți o misiune foarte serioasă. Închideți ușa să nu ne audă nimeni”. Închidem ușa în nasul posibilor ascultători. „Da, dom’ căpitan…”. „Băieți, am încredere în voi, așa că dăm cărțile pe față. Le dăm, dom’ căpitan. Trebuie să vă vopsiți baia…”. Ne uităm unul la altul. „O vopsim dom’ căpitan”. La navele de 4.800 dwt construite în România, doiul, treiul de punte și telegrafistul aveau baia comună. Eu: „Ce culoare”.? Secundul: „Bă, auzi, iar începi cu miștourile … bleu”. „Eu vreau să vă demonstrez că am încredere și tu…”. Eu: „Păi și ce mare ghișeft am făcut  de primim această onoare?”. El: „Acolo e gaura noastră…”. Noi, deodată solemni: „Mamă, ce tare…”.

Cuprinși conspirativ de înflăcărare, ne apucăm de secreta reconstrucție a stabilimentului. Ce să vezi, în partea din stânga, baia avea un perete fals. Pe peretele fals, prins în șuruburi, o băncuță de lemn. Se dădea băncuța la o parte și pe acolo se intra în lumea lui Alladin … încăpeau vreo nouă baxuri de țigări, sau nu știu câte perechi de blugi, valută foarte în comunism. Am luat pereții la marțagonit, adică bătut cu ciocanul în tablă până sărea rugina … am dat cu grund, am curățat și șlefuit băncuța aia, am vopsit totul. În bleu. A durat ceva, dar a meritat. A ieșit o baie de vis. De vis bleu, mă rog. Operațiunea a fost făcută cu ușa închisă, în cel mai mare secret, după formula cunoscută: ne ascundem dar nu ne caută nimeni.

Ah, și să nu uit, la un moment dat, urcă pe comandă telegrafistul, doar cu un prosop pe șolduri, cu freza zăpăcită … și când zic freza zăpăcită, e mare lucru … omu’ avea o super chelie și păr numai în borduri, nu știu cum făcea, își aducea părul din spate și-l înnoda în față, nu m-am prins tot voiajul cum făcea, dar nu i se deranja nici când ieșea în vânt … cred că avea un piron de fixare în frunte, că prea stătea fix, așa, ca o cască … și intră ăla val vârtej, trântește ușa de la comandă și ne chestionează marțial: Bă, ce e chestia asta, voi ați închis baia?

Noi în marș, doișpe fără un sfert, eu predam, Gabi, doiul, lua cartul în primire, rămânem muți. Mă reculeg primul: „Bre, nea Marconi, noi am închis baia acu’ trei săptămâni … Mata ai îngropat săpunu’ perioada asta”.?

E, și uite-așa am avut explicația izului de ouă stricate generat de orice manevră a telegrafistului la mai puțin de-o milă distanță …

S-au dus toate astea de parcă nici n-au fost, de parcă n-am avut câteva sute de vapoare care s-au plimbat prin toată lumea asta, de parcă nu am trăit viața asta pe care am moștenit-o de la generația anterioară, de parcă n-am fost ofițer 3 pe nava românească Rîmnicu Vîlcea la Alicante și Bilbao și de parcă n-am vopsit gaura-n bleu… Și toate astea pentru că România armatoare nu mai există. Până în acest moment, firul vieții maritime a României a fost întrerupt. Nu ne putem lăuda că lăsăm celor care vin măcar cât am primit de la cei în urma cărora am venit. Dacă sunt unii pe care asta îi lasă indiferenți, treaba lor, eu nu mă număr printre ei.