– Eu plec să-l audiez pe cel reținut, le-a spus procurorul. Vom avea zile grele, domnilor, dar sper să-i prindem până luni. Nimeni nu se gândea atunci că vor trece mai bine de douăzeci de ani până când vinovații for plăti. Chinezul Liu era singura pistă pe care anchetatorii o aveau cu crima. Trebuia interogat cât mai repede, pentru că ceilalți doi criminali se aflau încă în libertate.

– Nu știu ce s-a întâmplat în apartament, a început să se vaite chinezul. Un prieten de-al meu – Zhong m-a rugat să-i duc un cazan și un lighean de metal pe care le avea într-o garsonieră din Dristor.

– Și pe celălalt cum îl cheamă, l-a întrebat procurorul?

– Chen, atâta știu despre el.

– Pe victimele tranșate le cunoști?

– Nu cunosc nimic, nu știu nimic. Eu și cu Lili am adus cazanul și ligheanul cum mi-a cerut Zhong și atât.

– Cine e Lili ?

– Prietena mea.

– Cum ai ajuns să conduci mașina în care se aflau Zhong și Chen dacă nu ai fost complice la crimă?

– Ce crimă? Eu n-am făcut nicio crimă. Sâmbătă m-a sunat Zhong și m-a trezit din somn. Eram tot cu Lili. Mi-a spus să mă duc repede la apartament să-l iau cu mașina.

După opt ani de anchete și procese, Curtea Supremă l-a condamnat pe Liu la 25 de ani de închisoare pentru omor calificat și deosebit de grav.

Doi ani mai târziu procurorii au decis să extindă cercetările și pentru ceilalți doi chinezi – Zhong și Chen. Trecuseră zece ani de la sângeroasa crimă. Uitarea așternuse straturi groase de praf peste memoria tuturor. Printr-un noroc nesperat, autoritățile au aflat că Zhong fusese arestat pentru mai multe înșelăciuni în Cehia și acum cereau extrădarea lui pentru a fi judecat în România. În lupta lor cu timpul, procurorii au fost, din nou, învinși. A fost nevoie de doi ani pentru ca asasinul Zhong să fie adus în țară.

Știrea arestării lui a fost prezentată ca un adevărat succes, deși trecuseră doisprezece ani, iar ancheta se baza pe supoziții și declarațiile unor martori care fie nu-și mai aminteau, fie povesteau lucrurile total diferit de cum o făcuseră când amintirile erau încă proaspete. Zhong aștepta judecarea procesului.

Ana, avocata lui, acceptase cazul cu entuziasmul și înfrigurarea începătorului care visează să obțină marea achitare. Visa fiecare amănunt din dosar și hățuri nevăzute o mânau să descopere lucruri ce scăpaseră anchetatărilor, probe favorabile, martori care veneau să sădească îndoiala în mintea judecătorului.

Credea Ana în nevinovăția lui Zhong? N-am întrebat-o și poate că nici nu contează. Să creadă ceilalți și, cel mai important, să creadă ce-l care urma să îl judece.

Procesul debutase răsunător. Din lipsă de alte nenorociri, mulțimea lacomă de știri crude se îmbulzise să afle tot. Parcă mai ieri Luceta își găsise baia inundată de degete și bucăți de om ciopârțit.

Zhong se declarase nevinovat și cerea achitare. În actul de acuzare procurorii spuneau mai degrabă o poveste. Expertizele criminalistice întocmite în urmă cu 12 ani nu erau nici pe departe atât de puternice încât să nu poată fi înfrânte. O amprentă a degetului arătător al lui Zhong găsită pe un pahar, nu dovedea fără dubiu că el ar putea fi și unul dintre autorii crimei. Ba mai mult, primul chinez condamnat – Liu- care executase deja mulți ani de pușcărie – s-a hotărât să-și schimbe declarația inițială.

Resturile de țigări ridicate de polițiști de la locul faptei se consumaseră odată cu efectuarea unor teste de laborator ce identificaseră grupa sanguină 01, care, întâmplător, aparținea și acuzatului Zhong. Dar e o grupă de sânge destul de comună, iar în lipsa unei testări ADN era un hazard să faci asemenea ipoteze acuzatoriale.

Ana era optimistă. Un dubiu mare cât China îi punea clientul într-o poziție favorabilă. Poate că nu fusese chiar o nebunie să viseze la achitare.

Un lucru nu va uita niciodatăprima vizită pe care i-a făcut-o lui Zhong la penitenciar. Venise încărcată de emoții și entuziasm, așteptând același lucru și din partea chinezului. Stătea așezată cuminte la vorbitor, punându-și gândurile în ordine. Voia să afle detalii, aștepta răspunsuri la întrebări pe care mintea ei de începător le născocise.

Zhong s-a așezat fără să o privească. Avea cea mai înfricoșătoare și rece mutră din lume. Lumina verticală a becului îi punea în evidență obrazul răscolit de vărsat, ce semăna cu un fruct uscat. Ana a început să-i explice strategii, vorbind cu patos și gesticulând ca un copil fericit că a dezlegat o ghicitoare.

Zhong nu tresărea la nimic. Își privea vârful degetelor cu intensitatea cu care contempli un obiect de cult.

– Vreau să merg la detectorul de minciuni, a întrerupt-o.

– Dar nu e acceptat ca probă. Eu mă gândeam la o expertiză ADN, nu s-a făcut până acum.

Zhong a aprobat-o, strângând din ochii ce abia i se ghiceau în spatele unor linii oblice. Judecătorul le-a încuviințat toate probele.

Zhong nu a reușit să păcălească detectorul de minciuni, deși păruse atât de fermă convingerea lui că îi va demonstra nevinovăția. Cu toate astea, judecătorul nu voia să-l trimită la închisoare. Lungea procesul, audia martori ce nu spuneau nimic, se agăța de orice fir care l-ar fi condus pe acuzat spre o achitare.

– În ziua crimei Zhong a primit un cazan și un lighean de metal de la un alt chinez, declarase un martor.

– Zhong avea un câine Saint Bernand și îi pregătea mâncarea în vase mari, a completat un altul.

Din nou dubiul își făcea loc în inima judecătorului ca un șarpe veninos: dacă acuzatul avea nevoie de acele obiecte ca să prepare hrana animalului? Și din nou a ezitat să-l condamne.

– În cazan s-au găsit resturi umane, urla procurorul, iar ligheanul era plin de organe.

– Nu v-am dat cuvântul, domnule procuror, stați jos. Ana exploata până la ultima literă orice cuvânt din declarațiile celor chemați să-și amintească.

– Chinezul pe care l-ați văzut ieșind din bloc se află azi în această sală de judecată? L-a întrebat pe un individ care avusese un magazin la parterul blocului.

Omul, vădit încurcat și confuz, nu știa ce să răspundă. Simțea cum îl inundă transpirația și îi curge în picături mari ca dintr-un robinet.

– Nu știu, domnișoara avocat, că toți chinezii sunt la fel. A încercat să râdă, dar râsul lui era mai degrabă un rânjet de câine bătut

. Ana a insistat, storcându-l până la ultima limită și până la ultima concluzie:

– Acuzatul din boxă este chinezul pe care l-ați văzut alergând?

– Cred că nu, sigur nu. Ăla era mai tânăr.

– Logic, au trecut 15 ani între timp, riposta din nou procurorul. Fizionomiile se schimbă.

– Domnule procuror, iar vorbiți neîntrebat.

– Mi s-a cam slăbit mintea, a continuat martorul, dar sigur nu arăta ca acuzatul.

Concluzia judecătorului: martorul nu l-a identificat pe inculpat, deși era singurul care putea identifica direct și corect pe cei care intrau și ieșeau din bloc.

Mai mult ca niciodată, justiția și surdă și oarbă, muncea din greu să construiască poarta spre libertate a unui acuzat.

Mărturia șoferului de taxi care îi transportase pe Zhong și Chen când fugiseră de poliție a fost și ea o piesă importantă în acest joc al nedreptății. Omul știa cu certitudine că inculpatul din boxă nu este unul dintre cei doi chinezi, chiar dacă în urmă cu 15 ani îl recunoscuse în planșele fotografice prezentate de poliție.

– Am greșit atunci, era o nebunie.

– Să-i descrie pe cei doi chinezi, dacă este atât de sigur, a intervenit procurorul. Sunt 15 ani de atunci, chiar dacă mă repet.

– Domnule procuror, nu sunteți deloc original cu aceste întrebări. Știm cu toții că au trecut 15 ani. E vina mea că ancheta a durat atât?

Procurorul își consuma furia foșnind paginile dosarului. Ana și-a încheiat pledoaria accentuând poziția oscilantă a martorilor, imposibilitatea efectuării unei expertize ADN pentru resturile de țigară găsite la locul crimei și pe confuzia rasială care se face în legătură cu cetățenii chinezi.

Primul chinez acuzat și condamnat- Liu- care deja petrecuse mulți ani în pușcărie, a decis să-l salveze pe Zhong:

– Acum 13 ani la procurori am declarat ce au vrut ei. Nu am știut ce semnez pentru că nu mi-au adus translator. Zhong nu mi-a cerut niciodată să-i aduc nici cazanul, nici ligheanul. Le-am folosit eu ca să încălzesc apă și să-mi fac mâncare. În mașina în care m-a prins poliția nu s-a aflat niciodată acuzatul Zhong.

În numele legii, judecătorul a dat verdictul – achitare și eliberarea din arest preventiv. Ana nu aflase încă vestea, așa că l-a privit împietrită pe Zhong când a intrat în biroul ei.

– Ai evadat ?

– Sunt liber!

Zâmbea, nu mai era omul acid și superior care privea lumea cu ochi invizibili și reci. Procurorii au declarat apel și au cerut ca inculpatul să nu părăsească țara și să se prezinte de trei ori pe săptămână la poliție până la finalul procesului.

Plictisit să respecte legi și obligații, Zhong le-a spus adio autorităților incapabile să-l oprească. Doi ani mai târziu, curtea de apel îl condamna, în lipsă, la 20 de ani de închisoare. Poate v-am spus sau poate m-au furat vorbele – mobilul crimei a fost jaful.

Cel de-al treilea criminal – Chen – și-a primit pedeapsa după 22 de ani de la săvârșirea crimei. Nu există informații dacă trăiește și nici speranțe că va junge vreodată în spatele unor gratii.

Justiția a fost servită.

Te-ar putea interesa și: