În mesajul de săptămâna trecută v-am vorbit despre vazele ceramice Kintsugi și despre oportunitatea pe care o avem fiecare dintre noi, în fiecare zi, de a reconfigura puțin câte puțin acele cioburi sufletești din care suntem compuși într-o nouă piesă de artă, într-o nouă creație, mult mai frumoasă și mai valoroasă decât cea dintâi.

Astăzi doresc să continuăm să explorăm această idee, căreia însă să îi adăugăm o nouă dimensiune: dimensiunea suferinței, ca factor determinant în plămădirea noii creații. Drept preludiu în acest efort deopotrivă intelectual și spiritual, permiteți-mi să vă relatez o istorioară auzită în anii mei de studenție la New York, din gura profesorului de counseling, psihologul clinician Dr Al Rossi.

Profesorul Rossi ne-a împărtășit ceea ce el auzise de la un cioban, un păstor de oi, în timpul unei vizite în Țara Sfântă. Spre deosebire de pășunile din România sau cred eu, din multe alte locuri de pe glob, pășunile din Țara Sfântă sunt extrem de periculoase pentru turmă. O mulțime de șerpi veninoși, scorpioni, hiene și alte, multe alte animale sălbatice stau mereu la pândă în așteptarea praznicului, reprezentat de un miel pierdut de turmă, fraged și delicios. Misiunea ciobanului așadar este extrem de grea pentru că trebuie să fie mereu în alertă,  să fie clarvăzător, să prevină și să evite pericolele înainte, înainte cu mult timp ca acestea să apară. Pentru că atunci e prea târziu.

Se destăinuie așadar ciobanul profesorului meu. Știți, îi spune el, eu în fiecare an mă lovesc de aceeași problemă. Fără excepție, în fiecare an după ce îmi fată mieii, am parte cel puțin de unul mai... îndărătnic. Vrea să facă doar ce vrea el. Nu merge cu turma, se îndepărtează, rămâne în urmă, se ascunde prin tot felul de văgăuni. Și apoi caută-l!

Lasă ciobanul turma și merge să caute mielul pierdut. Îl găsește și îl aduce înapoi. O dată, de două ori, de trei ori... însă știe și el foarte bine ceea ce știm cu toții. Mai devreme sau mai târziu, într-o bună zi, ciobanul nu va mai ajunge la timp pentru a-l salva înainte de a fi aperitiv, fel principal și desert unei hiene înfometate sau a unui vultur cu trei zile de abstinență la activ. E doar o chestiune de timp.

Și atunci, ca să îl salveze, ciobanul recurge la o metodă extremă. N-are de ales. Cu inima îndoită și cu mâinile goale îi rupe mielului unul din picioarele din spate. Imediat apoi face o doctorie din ierburi și i-o aplică pe rană. Îi oblojește piciorul, i-l prinde în atele și îl leagă strâns. Și pentru că mielul nu poate să umble, îl cară pe umeri, timp de 8 săptămâni, până când rana i se va fi vindecat. Opt săptămâni cu el după gât. Odată însă ce se va fi însănătoșit, acel miel nu va mai părăsi niciodată turma. Niciodată.

Cine s-a sacrificat, cine a suferit până la urmă, mielul sau păstorul? Cât timp reflectăm la această întrebare, permiteți-mi să vă spun două lucruri despre Claudia. În ultimii ani de liceu am făcut parte dintr-un cor mixt, Intermezzo, dirijat de Dl Gelu Furdui. Claudia era soprană și avea o voce care te copleșea. Nu am fost niciodată foarte apropiați, însă nu am să uit acea voce niciodată. Într-o seară aveam repetiție la Casa de Cultură a Studenților și dirijorul întârzia. Ne prosteam, fiecare în felul lui, așteptându-l.

Dintr-o dată o voce se ridică din centrul pământului. De sub scoarță, de sub manta, din nucleul pământului, acolo unde au loc reacții atomice de fuziune. Era vocea Claudiei, interpretând propria ei randare a piesei "The Falling Leaves" interpretată de Nat King Cole. Întreaga sală, 40 de oameni, s-au oprit instantaneu. Puteai să faci o poză cu expunere prelungită, ar fi ieșit perfect. Nu știu alții cum au trăit acel moment, însă eu nici să respir nu am putut. Două minute pline. Căzuse cerul peste mine sau mă rostogolisem eu în Rai, de-a dura-dura. Nu știu, însă acele două minute au durat o viață întreagă, timpul s-au oprit și o voce de înger ne ura bun venit în existența atemporală unde doar sufletele viețuiesc.

În cei 8 ani de temniță în raiul comunist acea voce din afara timpului mi-a încălzit many a time sufletul înghețat de frig și de rușine. Visam să revin acasă la Cluj, să o caut, să o găsesc și să o rog doar o dată, o singură dată să mai îmi cânte acea melodie. O dată și apoi pot să mor.

Și m-am întors. Și am căutat-o. Am găsit-o. I-am găsit inima. Bate în pieptul unui băiat din Bistrița. Claudia a plecat anul trecut în lumea de dincolo de zare, să îi cânte lui Dumnezeu. S-a grăbit, la doar patruzeci și ceva de ani sau poate Dumnezeu a devenit gelos. Nu știu, știu doar că vocea i s-a alăturat îngerilor iar inima i-a rămas printre noi.

A suferit mult în această viață. Nu știu particularități. Acel dar dumnezeiesc de excepție a solicitat-o sufletește cum mulți poate nu vom ști niciodată. Și e mai bine să nu știm. Ceva însă nu înțeleg oricât m-aș strădui. Ce nu înțeleg eu este următorul lucru: dacă eu am fost în postura mielului nărăvaș și am primit pe bună dreptate ceea ce am primit, Claudia de ce a avut această soartă? De ce Doamne? Nu mai bine ne-o lăsai să ne aline, un om pe oameni mulți, cu prezența și cu vocea ei din altă lume? Pe un păcătos îl miluiești și pe un drept ni-l iei.

Dumnezeu însă nu vede așa. Nu știu cum vede El, însă știu că nu vede ca și noi. Întreabă-l pe acel băiat care era să moară și astăzi poartă în piept inima ei. Întreabă-l pe el dacă e drept sau nedrept Dumnezeu și dacă Dumnezeu are un plan. Privite din această perspectivă, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Suferința cea mai mare nu este nici a Claudiei, nici a lui Marius nici a oricărui alt om de pe acest pământ. Ei suferă un moment. Un moment și suferința dispare. Un moment și apoi se sting. Suferința cea mai mare este a lui Dumnezeu, care în fiecare clipă, de la începutul timpului și până acum a trebuit și trebuie, de miliarde de ori în fiecare secundă, să ia o decizie. Că vrea, că nu vrea. Cu inima îndoită și cu mâinile goale trebuie să rupă piciorul mielului. Indiferent că fost un miel nărăvaș sau un miel blând, un miel care a meritat sau un miel care nu.

Îți mulțumesc Doamne, îți mulțumesc cu toată ființa mea, cu fiecare atomel din corpul meu că nu sunt eu în locul Tău, să trebuiască să iau eu aceste decizii. Acum înțeleg de a chemat-o pe Claudia la El. Să îi cânte. Să Îl aline.