Categoric, Julius Popper a fost cel mai mare aventurier român al tuturor timpurilor. Culmea, însă, el nu a avut niciodată cetăţenie română, pe motiv că provenea dintr-o familie de evrei

Julius Popper s-a născut pe 15 decembrie 1857, la Bucureşti şi a murit pe 5 iunie 1893, la Buenos Aires. Popper a fost un inginer, cartograf şi explorator român de etnie evreiască. Pentru activităţile sale de exploatări aurifere, cartografiere, colonizare şi organizare civică a Ţării de Foc, determinante pentru definitivarea situaţiei geo-politice până în prezent, a fost supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei”.

Julius Popper s-a născut cetăţean al Imperiului Otoman, deoarece România a devenit stat suveran un an mai târziu, în 5 ianuarie 1859, prin Unirea Principatelor Române, şi a fost recunoscută ca ţară independentă după 19 ani, într-o familie de intelectuali evrei din Bucureşti, originari din Polonia. Tatăl său, ziarist şi profesor de liceu, cunoştea mai multe limbi şi, printre altele, a înfiinţat prima şcoală israelită din Bucureşti, cu o programă avansată pentru acea epocă. Conform dorinţei majorităţii ortodoxe evreieşti, limbile de predare erau idiş, română şi germană. Ca ziarist, tatăl său a editat săptămânalul bilingv româno-idiş Timpul, de factură liberală, care a funcţionat doar trei luni deoarece nu a fost primit bine de către evreii români, majoritatea cu vederi conservatoare.

Un mic geniu

Popper a studiat la colegiul tatălui său, care a fost închis ulterior deoarece Ministerul Educaţiei din acea vreme i-a refuzat validarea studiilor, pe motiv că nu respectau întru totul programa şcolară oficială. Pe acelaşi motiv Julius Popper nu a fost admis la Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine din Bucureşti. La vârsta de 17 ani pleacă în Franţa pentru a studia ingineria la Şcoala Politehnică şi apoi, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris, pe care a absolvit-o ca inginer de mine. În timpul studenţiei a dat meditaţii pentru a-şi plăti cursuri suplimentare la Sorbona în domeniul fizicii, chimiei, meteorologiei, geologiei, geografiei şi etnografiei. Popper avea o afinitate deosebită pentru limbi, el vorbea fluent româna, germana, idiş, engleza, spaniola, portugheza şi franceza şi avea noţiuni de italiană, latină şi greacă.

Călător prin toată lumea

După absolvirea universităţii pleacă, în căutarea unei slujbe, la Constantinopol, de unde ajunge în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului Suez. Călătoreşte apoi prin Orientul Mijlociu ajungând până în India, China şi Japonia. Cu prilejul acestor călătorii, ca şi în tot restul vieţii, întreţine o strânsă corespondenţă cu secţia de geografie a Academiei Române. În anul 1881 revine în România pentru ca să-şi viziteze familia şi să-şi reglementeze documentele şi statutul de cetăţean romăn. Deşi născut la Bucureşti, din părinţi născuţi şi ei, pe meleagurile româneşti, pe baza disputatului articol 7 din Codul Civil, care stipula că cetăţenia română va fi acordată numai locuitorilor creştini, fiind evreu, i-a fost refuzată cetăţenia. Jignit şi dezamăgit, Popper îşi părăseşte patria definitiv. Începe un nou voiaj care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada şi Statele Unite, unde rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului. În anul următor, proiectează sistematizarea oraşului şi portului Havana – Cuba, pe atunci o colonie spaniolă. Din Cuba pleacă în Mexic, unde face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor Diario de Los Forasteros.

Oportunităţile Americii de Sud

Divergenţele dintre Chile şi Argentina cu privire la ocuparea şi colonizarea Patagoniei, un arhipelag de 72.000 km2 datează de prin anii '40 ai secolului al XIX-lea. Bernardo O'Higgins l-a convins pe preşedintele chilian să organizeze o expediţie spre Strâmtoarea Magellan, care a avut ca rezultat fondarea fortului Fuerte Bulnes în 1843. Cinci ani mai târziu colonia s-a localizat definitiv la Punta Arenas, care a devenit aşezământul definitiv cel mai vechi din sudul Patagoniei şi capul de pod chilian privind pretenţiile teritoriale în zonă. Argentina a pornit în 1870 o controversată campanie de cucerire a deşertului şi de subjugare/nimicire a populaţiei băştinaşe, amerindienii selk'nam, cunoscuţi şi ca ona, din sudul provinciei, campanie care şi-a atins obiectivele prin anii '80. După aproape o jumătate de secol de ciocniri şi tensiuni, Argentina şi Chile semnează la 23 iulie 1881 Tratatul Frontierelor, Ţara de Foc devenind atât pentru Argentina (22.000 km2), cât şi pentru Chile (50.000 km2) un important areal geopolitic introdus în programele naţionale de colonizare. Ambele state considerau noile frontiere ca provizorii în speranţa că numai o colonizare masivă şi rapidă a acestor teritorii sub-populate va decide graniţele definitive. În anul 1884, primul guvernator argentinian, Felix M. Paz, şi-a stabilit reşedinţa la Ushuaia. Guvernul naţional argentinian şi Administraţia Guvernului Teritorial aveau în vedere stimularea colonizării regiunii influenţată negativ de „febra aurului”, care atrăgea şi pe căutătorii de aur chilieni de dincolo de frontieră, care acţionau în regiune încă de pe la 1879, adică pe timpul expediţiei lui Ramon Serrano Montaner, dar şi mai târziu, concurând cu căutătorii de aur argentinieni.

Începe goana după aur

Căpitanul de fregată chilian Ramón Serrano Montaner a organizat în anul 1879 o expediţie în Ţara de Foc unde a găsit nisipuri aurifere şi chiar pepite de aur la Cabo Vírgenes, cunoscut drept Capul celor 11.000 de Fecioare sau Capul Horn, provincia Santa Cruz. „Compañía Stuphen” chiliană a pornit în această zonă aridă şi sub-polpulată o vastă acţiune de exploatare auriferă, folosind excavatoare de mare potenţă pentru vremea respectivă. În urma rezultatelor dezolante chilienii s-au retras, iar construcţiile şi utilajul au fost lăsate în paragină fapt care nu a descurajat invazia de aventurieri căutători de aur care a urmat, cu deosebire, de-a lungul marilor fluvii. Ştirea despre descoperirea lui Montaner îi parvine lui Popper în anul 1885, la vârsta de 28 de ani, când se afla în Brazilia. Asemenea conchistadorilor spanioli de altădată, visând să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou „El Dorado” şi convins că profesionalismul va reuşi unde amatorismul a dat faliment, pleacă la Buenos Aires.

Explorator şi exploatator

Teritoriul neexplorat al Ţării de Foc, Ushuaia, se bucura de o poziţie geografică ideală pentru dezvoltarea unei localităţi, fiind situată pe ţărmul unui port natural bine protejat şi înconjurată de păduri bogate în esenţe de interes industrial. Ea era însă izolată de partea cea mai bogată a teritoriului prin munţi înalţi. Ajuns la Buenos Aires, Popper intră în relaţii cu societatea politică şi cu oameni de afaceri din Argentina, cărora le expune planul său: descoperirea aurului din Santa Cruz, într-o regiune pe care a denumit-o „râpa dezolării” fapt care putea aduce Ţara de Foc în prim-planul exploatării aurului din Argentina. Compania Anonimă „El Dorado” îl trimite pe Popper la începutul anului 1886, pentru a studia şi estima şansele exploatărilor miniere de la Cabo Vírgenes.

La reîntoarcerea în Buenos Aires el prezintă o expertiză preliminară care consideră că exploatarea auriferă ar putea fi mai productivă, aşa că începe să strângă personal şi materiale pentru organizarea unei explorări ştiinţifice mai temeinice în Ţara de Foc.

Expediţia lui Popper în Ţara de Foc

Locul unde dorea Popper să-şi organizeze expediţia sa se afla în partea de nord a Insulei Mari a Ţării de Foc. La 7 septembrie 1886, el s-a îmbarcat pe un vapor englez care venea de la Montevideo, către oraşul Punta Arenas. Bagajul expediţiei lui Popper cuprindea instrumentar geologic, arme, aparate fotografice, o duzină de catâri, alimente, îmbrăcăminte de iarnă şi câţiva cai. Grupul era format din: Julius Popper, în calitate de şef, inginer, căpitan, mineralog, cronicar al expediţiei şi fotograf; Julius Carlson, inginer minier şi metalurgist şi câţiva colaboratori pe partea tehnică. La Punta Arenas (Chile), recrutează şi un grup de salahori (peoni), în total, 18 oameni. Popper ceruse autorizaţie pentru a transporta şi oameni înarmaţi, ca o gardă personală. Traversează Strâmtoarea Magellan şi, după o scurtă oprire la Punta Arenas debarcă în Golful Porvenir şi traversează insula, ajungând în Golful Inútil la San Sebastián, stabilindu-se în nordul golfului aflat la Oceanul Atlantic în punctul unde începe peninsula care închide golful prin partea de est. Aşa cum prevăzuse, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţineau aur, într-o cantitate mai mare decât în restul Patagoniei.

A dat de aur

Studiile şi observaţiile pe care le întreprinsese au fost de mare importanţă, Popper fiind primul care a acreditat descoperirea aurului în golful San Sebastián. El notează: „Aurul se găseşte amestecat în nisipul adus de apă din munţi, iar spălarea acestuia o realizează periodic valurile enorme de pe ţărmul Oceanului”. Presa argentineană, ziarele La Nación şi La Prensa, împreună cu alte periodice, anunţă pe larg că inginerul Julius Popper va organiza prima sa conferinţă publică sub auspiciile Institutului Argentinian de Geografie şi la 5 martie 1887, prin cuvinte simple şi convingătoare, şi înarmat cu o colecţie mare de fotografii, hărţi, arme, ustensile indigene şi mostre de nisip aurifer aduse din Ţara de Foc, a trezit un interes nesperat de participare la subscripţia publică de acţiuni pentru înfiinţarea societăţii anonime „Compañía Anónima Lavaderos de Oro del Sur”. Această societate era destinată strângerii fondurilor necesare exploatării aurifere şi la fondarea ei au participat personalităţi din capitala argentinieană. În concluziile prezentate de el, Popper afirmă: „Ţinând cont de caracterul general al ţării (Ţara de Foc), înclin să cred că viitorul său este reprezentat de două industrii importante. Prima dintre ele, cea mai productivă, constă în exploatarea zăcămintelor aurifere şi va servi pentru introducerea celei de-a doua, mai pozitivă şi fecundă, care este creşterea ovinelor”.

A înfiinţat prima colonie în Ţara de Foc

Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune foarte neprietenoasă, bătută de vânturi, în punctul aflat la 53° 1´20´´ sud şi 68° 15´ vest, construieşte instalaţii de spălare a aurului şi locuinţe pentru o comunitate numeroasă. El întemeiază astfel o colonie căreia îi dă un nume semnificativ: El Páramo (Pustiul) - astăzi Río Grande - cea mai importantă dintre aşezările miniere pe care le-a ridicat Popper în Ţara de Foc. Până în anul 1891 au fost angajate la El Páramo 540 persoane, iar după moartea sa încă vreo 750, unii dintre mineri stabilindu-se definitiv în acea regiune. În jurul instalaţiei de separare a aurului construieşte o clădire administrativă, o baracă cu 80 de paturi pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalaţia de separare a aurului include: staţia de pompare a apei marine, acţionată de două motoare cu aburi, sistemul de jgheaburi şi site, forja şi o linie decovil pentru transportul vagonetelor cu nisip. Pentru a economisi forţă de muncă inventează o instalaţie care valorifică forţa valurilor. În câteva săptămâni, reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi.

Se înconjoară de mercenari

Spre El Páramo se îndreaptă un val de aventurieri, marinari, dezertori, puşcăriaşi evadaţi. Cei mai mulţi vin din Punta Arenas, unde se ocupau cu creşterea vitelor sau căutau aur în nisipurile râurilor din apropiere. Popper nu agreează invazia căutătorilor de aur din sudul Patagoniei în zona administrată de el. Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestei populaţii problematice, Popper recrutează în anul 1888, o grupare armată de mercenari, în majoritate iugoslavi şi austrieci, ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace. A revenit la Buenos Aires pentru a primi aprobarea de a înfiinţa primul comisariat de poliţie la San Sebastián şi-l numeşte pe fratele său, Maxim Popper, comisar de poliţie cu 12 jandarmi aflaţi sub ordinele sale. Revenit la El Páramo, Popper găseşte aşezarea abandonată. Oamenii plecaseră luând cu ei 24 kilograme de aur. Popper îi urmăreşte pe fugari şi recuperează aurul furat. Reîncepe lucrările, extinzându-şi activitatea şi la alte colonii din Ţara de Foc, cum ar fi Beta, Cullen şi Carmen Sylva, unde înfiinţează noi exploatări. Cum totul era sub controlul său, Popper achiziţionează o ambarcaţiune, “María López”, cu care explorează ţinuturile necunoscute şi canalele din sudul insulei.

Se luptă cu arma în mână pentru pâmântul său

Reîntors la El Páramo, a avut o serie de înfruntări cu un grup de căutători de aur, veniţi din zona chiliană a Ţării de Foc. Aceştia se instalaseră în apropierea coloniei Beta. Românul, împreună cu doi camarazi, îi atacă punându-i pe fugă cu focuri de armă. Fugarii se retrag în Chile, la Punta Arenas, unde se plâng de Popper că ar fi un despot crud. Pe 9 august 1888 are loc o manifestaţie publică în piaţa oraşului Punta Arenas, unde populaţia cere capul lui Popper apoi, sprijiniţi de autorităţile chiliene locale cu arme şi civili înarmaţi, atacă colonia Carmen Sylva, distrugându-i instalaţiile şi dându-i foc. Popper reatacă unităţile de gherilă chiliene în ianuarie 1889, altercaţie chiliano-argentineană la nivel civil cunoscută drept „lupta din colonia Beta”. Victoria lui Popper a fost totală şi s-a datorat mai mult ingeniozităţii sale decât puterii militare: el avansează în primul flanc cai pe care se aflau manechine deghizate în soldaţi, procedând la fel ca regele dac Decebal în timpul războaielor cu romanii, după ce chilienii îşi irosesc muniţia contra acestor manechine, sunt atacaţi şi punşi pe fugă. Acest succes militar îi conferă lui Popper un prestigiu ireal. Începând cu bătălia de la colonia Beta, Chile a renunţat la şicanele de frontieră pe teritoriul argentinean. Cu tot succesul lui Popper în aceste ostilităţi, societatea pe care o reprezenta a suferit pierderi irecuperabile. La sfârşitul anului 1889 Compania Anonimă „Lavaderos de Oro del Sur” dă faliment şi îşi încetează existenţa.

Bate monedă proprie

Lui Popper i se acordă în mod oficial o serie de privilegii: dreptul de a dispune de o armată proprie, cu uniforme şi armament, bate monede proprii din aur de 1 şi 5 grame şi, în anul 1891, îşi imprimă propriile timbre poştale de 10 centavos, care, purtând iniţiala numelui său, îi creează, evident, probleme cu autorităţile locale. În anul 1891, Popper îşi brevetează, cu nr. 830, „maşina de separare a aurului” care, după el, este capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi, extrăgând 99,6% din aurul pe care-l conţine nisipul extras. „Muzeul Capătului Lumii” din Ushuaia, în aripa dedicată lui Julius Popper, alături de o reconstituire a camerei sale de lucru şi de alte obiecte legate de viaţa şi activitatea sa este expusă şi o instalaţie de acest tip. În anul 1889, în timpul şederii sale în Ţara de Foc, Julius Popper a bătut propria sa monedă de aur, care a purtat denumirea de Popper.

El a emis două tipuri de monede, de 1 gram şi de 5 grame. Unele surse susţin că s-au emis 1.000 bucăţi din piesa de 5 grame şi circa 5.000 bucăţi din piesa de 1 gram la monetăria din El Páramo (piese mai grosolan realizate), iar la monetăria din Buenos Aires s-au turnat monede din circa 175 kg aur. Numismaţii care studiază această emisiune monetară neobişnuită şi foarte rară astăzi n-au reuşit să stabilească precis cantitatea de aur transformat în monede la exploatarea El Páramo. Într-o scrisoare din iulie 1892 trimisă lui Don Bartolomé Mitre y Vedia, fiul generalului Mitre, Popper afirma: „[...]Am bătut aceste monede de aur datorită lipsei de posibilităţi de comunicaţie regulată între Ţara de Foc şi capitala Republicii, a deselor fluctuaţii ale cursului monetar [...] cât şi din necesitatea de evita inconvenientele care provin din manevrarea prafului şi pepitelor din acest metal”. Aceste medalii aveau puterea circulatorie limitată la Ţara de Foc. Câteva matriţe ale monedelor provenite fie, în exploatarea minieră din Ţara de Foc, fie la monetăria din Buenos Aires sunt păstrate la „Museo del Fin del Mundo” din Ushuaia, Ţara de Foc şi la „Muzeul numismatic al Băncii Naţionale”, din Buenos Aires.

Picat la mijloc în conflictul chiliano-argentinian

Căutătorii de aur din zona chiliană nu au fost singurii duşmani ai lui Popper: guvernatorii argentinieni locali îşi simţeau subminată autoritatea de câtre acest aventurier care nu deţinea vre-o funcţie oficială, dar îşi permitea să emită propriile monede şi timbre poştale, să creeze localităţi, o staţie de poliţie, şosele, linie maritimă de aprovizionare, telegraf şi mai ales, să-i critice cu asprime în presa centrală. Guvernatorul argentinian Félix Paz, care-şi avea reşedinţa la Ushuaia, foloseşte momentul prielnic pentru a se răfui cu românul frondist şi nesupus. El acordă permise de exploatare a aurului şi căutătorilor de aur chilieni pe teritoriile administrate de Popper - care se instalase în Golful Slogget - pe care îl tratează ca pe un intrus şi-l ameninţă că îl va aresta. Popper pleacă la Buenos Aires (la începutul anului 1890) pentru a se disculpa, denunţănd în ziarele din capitală abuzul guvernatorului. Paz se simte ameninţat şi îl dă în judecată pentru calomnii şi injurii la adresa sa, dar Popper se bucură de renume şi prestigiu. El publică nu mai puţin de 20 de scrisori în ziarul La Prensa, scrise cu un spirit caustic. În cele din urmă, guvernatorul Paz este destituit. Îl înlocuieşte ca guvernator doctorul Mario Cornero, care nu are o soartă mai bună decât predecesorul său: Popper obţine revocarea sa din funcţie.

Încearcă să dea aurul pe oi

Popper publică în El Diario şase articole despre călătoria sa la Humahuaca, despre indieni şi aurul de la Puna şi îşi anunţă intenţiile de a căuta zăcămintele de aur ale incaşilor. Într-o a doua conferinţă în cadrul Institutului Geografic Argentinian Popper expune harta limitelor internaţionale ale Ţării de Foc. Cu această ocazie, el nu îi prezintă pe băştinaşi ca pe o rasă inferioară, contrazicând imaginea indigenilor războinici care era prezentată în presă. El lansează ideea că creşterea oilor ar fi în viitor mai profitabilă decât exploatarea aurului. Pentru a reveni în Ţara de Foc, i se oferă lui Popper goeletele „Julieta” sau „Toro” de către guvernatorul Strâmtorii Magellan, ambele fiind nave aflate sub drapel chilian. Harta limitrofă a teritoriului este considerată a fi unul dintre cele mai valoroase pentru stăpânirea argentiniană asupra Canalului Beagle.

Are proiecte fabuloase pentru acele vremuri

Popper prezintă Congresului un proiect de colonizare pentru indigeni. Guvernul argentinian îi acordă românului 80.000 hectare în Ţara de Foc pentru a-şi realiza proiectul. El repartizează loturi de 100 hectare la 250 familii de băştinaşi, adică 55.000 hectare îi rămân lui Popper. Acesta începe să construiască locuinţe, biserici, să aducă alimente pe care le vinde locuitorilor, aflaţi în număr de vreo 2.000. Dar Popper nu se opreşte aici. Cere să i se acorde în concesiune 375.000 hectare în Ţara de Foc pentru a aduce 100 familii din Europa şi 40.000 de oi, oferindu-se să execute diferite lucrări, cum ar fi canalizarea Râului Grande, un chei la San Sebastián, un far, 100 km de şosele, locuinţe pentru cele 100 familii. Realizează un proiect pentru facilitarea navigaţiei prin Strâmtoarea Magellan prin intermediul remorcherelor; un alt proiect pentru a extinde linia de telegraf de la Viedma până la Cabo Vírgenes şi de la Cabo Espíritu Santo la Strâmtoarea Le Maire.

Acuzat de fraudă fiscală

Publică noi critici la adresa guvernatorului Cornero, pe care îl acuză că minte în rapoartele sale şi că are interese în limitarea afacerilor lui Popper. Cornero îşi exprimase opoziţia faţă de concesionarea celor 357.000 hectare în favoarea lui Popper, afirmând că nu ar fi de dorit concesionarea întregului teritoriu populabil către o singura persoană. Cornero îl acuză pe Popper de fraudă şi de evaziune fiscală prin intermediul propriei emisiuni de timbre poştale. La rândul său, Popper îl atacă pe guvernator în cele mai înalte sfere politice, unde are relaţii importante. El propune uniunea instituţională a teritoriilor Santa Cruz şi Tierra del Fuego sub o guvernare unică. În cele din urmă, Mario Corner este revocat din funcţie în anul 1893.

Vizionar până la capăt

Un alt proiect de-al lui Popper, care nu a mai fost realizat, viza înfiinţarea unui oraş maritim şi pescăresc în Ţara de Foc care să se numească Atlanta şi care urma să concureze cu puterea comercială a oraşului chilian Punta Arenas. Spirit vizionar, a dotat Ţara de Foc cu instrumentele esenţiale funcţionării unei societăţi: a elaborat legi şi regulamente, i-a pedepsit pe cei care le încălcau, a înfiinţat o poliţie locală, a organizat un serviciu poştal pentru care a tipărit timbre cu iniţiala numelui său, a emis bani. De asemenea, a creat o flotă care făcea curse periodice între El Páramo şi Punta Arenas. Se poate spune chiar mai mult: a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite.

Profit net: 600 de kilograme de aur

După afirmaţiile sale consemnate în registrele oficiale din Buenos Aires şi Punta Arenas, Popper ar fi extras din Ţara de Foc 600 kilograme de aur. Activitatea lui Julius Popper în Patagonia s-a desfăşurat într-o regiune geografică deosebit de periferică, nedezvoltată, departe de vreo administraţie statală organizată, în toiul „goanei după aur”, când aventurierii căutători de aur nu se jenau să caute metalul preţios chiar şi în taşca celor care l-au găsit deja. Infiltranţi şi instigatori chilieni au convins triburi locale de indieni să atace coloniile şi minele lui Popper. Acesta şi-a apărat kilogramele de aur cu arma în mână, în lupte sângeroase.

Denigrat pe nedrept

Drama indienilor onas începuse, deja, în 1878-1879, când tânărul şi sângerosul general Julio Roca, în calitate de ministru argentinian de război, organizase impotriva indienilor din sud o campanie de exterminare. Un an mai târziu, supranumit „conquistadore del deserto”, generalul în vârstă de numai 37 de ani va deveni preşedinte al Republicii Argentina. Pentru liderii argentinieni îngrijoraţi de protestele opiniei publice scandalizată de masacrul indienilor patagonezi veneticul român, care nu a fost sprijinit de vreun partid politic, huntă, sau familie influentă a devenit ţapul ispăşitor ideal pentru atrocităţile care au dus la dispariţia totală a amerindienilor.

În campania de denigrare la care a fost supus şi care a constituit principalul cap de acuzare în procesul care i s-a înscenat la Buenos Aires în 1893 i s-a creionat imaginea de „ucigaş de indieni”, susţinută de mulţii săi adversari şi sprijinită de mitologia, sau istoriografia chiliană - chilienii nu i-au iertat lui Popper reuşita exploatare minieră faţă de propriile lor insuccese şi faptul că vasta sa activitate de colonizare a frustat Statul Chilian de teritorii largi care au revenit definitiv Argentinei. Campania de denigrare este evidentă şi astăzi în publicaţii, literatură şi filme. Acuzaţia de „ucigaş de indieni” se bazează aproape exclusiv pe câteva fotografii, posibil trucate, făcute pentru a ilustra dificultăţile primei expediţii în Ţara de Foc şi care îl prezintă - posibil - pe Popper, alături de alţi membri ai echipei sale, cu arma în mână, în prim-plan aflându-se trupul unui indian ona mort. Fotografia care constituia principala probă în actul de acuzare este luată din spate, aşa că personajele fotografiate nu pot fi identificate.

Nume româneşti în Ţara de Foc

Pentru turistul care merge în Ţara de Foc, denumirile sunt ciudate. Majoritatea denumirilor sunt atribuite indienilor, dar, de fapt, multe din denumirile geografice din Ţara de Foc sunt româneşti.Aceasta se datorează faptului că, precum Hernan Cortes sau Francisco Pizarro, în Ţara de Foc, inginerul român Julius Popper şi-a testat la sfârşitul secolului trecut calităţile de conchistador. El a dat reliefului sud-american numele pe care le respecta mai mult, nume din ţara sa de origine. Şi astăzi, Popper este considerat de argentinieni ca fiind de origine română, foarte rar pomenindu-se de faptul că era evreu. În anul 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, destinată alcătuirii unui atlas, în care pentru, prima dată, apele care scaldă acest ţărm au primit numele sub care sunt cunoscute şi astăzi: Marea Argentinei. Tot astfel au primit denumiri româneşti unele elemente ale reliefului din Ţara de Foc cum ar fi: râul Ureche, munţii Lahovary, Manu şi Rosetti, scriitorul paşoptist fiind imortalizat în plus şi printr-un Rio Rosetti. Regina în numele căreia a declarat că a „cucerit” Ţara de Foc a fost şi ea imortalizată pe insulă prin Munţii Carmen Sylva (n.r. –numele de scriitoare al Reginei Elisabeta I a României), munţi aflaţi la vest de golful San Sebastian; tot în aceşti munţi unul din vârfuri se numeşte Punta Sinaia.

Procesul şi decesul

Şase ani de la începuturile expediţiei în Ţara de Foc, în anul 1893, Popper se vede implicat într-un proces în care martorii acuzării erau reprezentanţi sus-puşi ai protipendadei politice argentiniene şi în care acuzatul, Julius Popper (care tocmai planificase să efectueze o călătorie la Polul Sud şi se găsea într-un stadiu avansat de pregătire) demascase activităţi ilegale şi imorale ale înalţilor funcţionari din Ţara de Foc. El este găsit mort la 6 iunie 1893 în casa sa de pe strada Tucumán nr. 373 din Buenos Aires, la vârsta de 36 ani. Medicul oficial care a făcut autopsia a stabilit drept cauză a decesului un stop cardiac, dar dispariţia lui prematură a stârnit comentarii: s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului sau de factori politici ingrijoraţi de rezultatul imanent al procesului aflat în faza sa finală. La funeraliile sale a ţinut un necrolog Vicente Fidel López, preşedintele lojei masonice „Logia Docente”, de care aparţinuse Popper. Corpul său este înmormântat în mausoleul familiei Ayerza; ulterior fiind mutat într-un alt loc din cimitirul La Recoleta. Există zvonuri că sarcofagul său ar fi dispărut. Institutul Argentinian de Geografie emite o rezoluţie autorizând transportarea corpului neînsufleţit al lui Popper în Ţara de Foc, care nu s-a concretizat.

Moştenirea românească a lui Julius Popper

În afară de planificarea şi sistematizarea oraşului şi portului Havana, capitala Cubei, participarea la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului New Orleans din Statele Unite şi a altor activităţi şi ctitorii în toată lumea, Popper rămâne - atât pentru Argentina, cât şi pentru toată lumea, colonizatorul Patagoniei. Au rămas după el oraşele ale căror baze le-a pus, monezile, timbrele, maşina de spălat aur inventată de el şi noianul de amintiri care i-au asigurat un loc notabil în istoria şi în folclorul patagonian şi argentinean. Călătoriile lui Popper şi descoperirile sale au fost comunicate Institutului geografic Argentinean de la Buenos Aires, unde prezintă la 5 martie 1887 o comunicare, publicată în broşură în spaniolă, franceză şi română. Julius Popper a fost şi membru corespondent al Societăţii Regale de Geografie de la Bucureşti, în al cărei Buletin a publicat mai multe scrisori despre cercetările sale din Ţara de Foc şi căreia i-a trimis un album cu fotografii. Într-una din aceste scrisori, Popper îşi exprimă regretul că n-a mai putut reveni în ţară de mulţi ani declarând: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.” Mai multe relatări despre aceste călătorii, despre locurile pustii si inospitaliere şi despre frumuseţile lor înfricoşătoare au apărut, în româneşte, în ziarul „Românul”, în 1891, texte care revelă şi un scriitor de gen cu mari posibilităţi. Bulevardul principal şi un mare complex comercial din cea mai sudică aşezare importantă americană îi poartă numele şi astăzi.