Evenimentul Zilei > Social > Povestea filozofului orb şi a viselor sale tactile
Povestea filozofului orb şi a viselor sale tactile

Povestea filozofului orb şi a viselor sale tactile

Unii oameni privesc viaţa doar dintr-un punct de vedere. Alţii din două sau mai multe unghiuri. El, însă, nu o vede aproape deloc. Dar înţelege ceea e greu de priceput pentru noi, „normalii”. Filozoful Cătălin Constantin e aproape orb

Are 36 de ani, e om în putere, tobă de carte şi deştept de bubuie. A citit cât alţii în şapte vieţi. Scrie şi poezii, dar nu s-a hotărât dacă să le publice sau să le ţină pentru el şi prietenii săi. A iubit, a fost iubit şi va iubi. E profesor de filozofie şi predă la patru licee, din care două pentru copiii cu deficienţe mentale şi unul pentru nevăzători. Când merge pe stradă nu se grăbeşte. E atent la fiecare pas. În discurs are o francheţe şi o spontaneitate debordantă. Şi umor şi autoironie. Atât doar că ochiul drept e de decor şi cu cel stâng vede undeva la un sfert din capacitatea normală. Dacă poartă ochelari de soare e chiar un bărbat chipeş. Are atrofie optică şi un strabism acentuat. E aproape orb.

A orbit la 17 ani

Cătălin Constantin mijeşte un zâmbet: „Momentan nu sufăr de nimic”. De loc din Găeşti, ţara frigiderelor, Cătălin s-a născut perfect normal. Lovitura a primit- o, însă, la vârsta marilor speranţe, 17 ani. Atunci s-a trezit că are în cap o chestie ciudată, numită de medici „citostom cerebral intern”. „În fond aveam o tumoare pe creier, pe înţelesul tuturor. Doctorii mi-au identificat o hidroencefalie internă obstructivă”, povesteşte, pe un ton neutru, bărbatul. La prima operaţie i-au pus o drenă prin care se regla presiunea lichidului cefalo-rahidian. Cătălin se scarpină în cap: „O am şi acum!”. Operaţia nu a reuşit decât parţial. Patru luni şi zece zile, la vârsta la care adolescenţii au primii fluturi în stomac, băiatul a stat într-o comă profundă. „De trei ori am murit! Trei morţi clinice… Îmi amintesc, cum nu!? Dincolo e plăcut…, nu e nimic”. Au mai urmat două operaţii, că avea convulsii periculoase. După un RMN, diagnosticul a venit sec şi rece: „Mam trezit cu citostomul ăsta nenorocit!”.

I-au intrat în cap ca într-o conservă

La a patra operaţie, tot în comă fiind, i-a deschis capul ca pe o conservă: „Mi-au băgat o sondă încercând să extirpe tumoarea. Au reuşit, că după o lună am ieşit din comă”. La cea de-a cincea operaţie nu mai vedea deloc. Cătălin te îngheaţă: „Orbisem”. Povesteşte că şi-a recăpătat vederea, parţial, abia după doi ani şi jumătate: „Acum nu văd deloc cu ochiul drept şi la stângul am anumite zone ale ochiului cu care văd şi altele cu care nu…”. Dioptria unicului său receptor optic e de +4,5. Spune că îl deranjează cel mai mult lumina naturală puternică: „Pe înserat e mai bine. Culmea, nu am probleme cu lumina artificială!”. Nu îşi dă seama şi nimeni nu poate să-i spună exact dacă afecţiunea va evolua: „De 17 ani sunt la fel!”.

La cinci ani ştia să citească

Cum a fost copilăria lui? Părinţi, fraţi… Unde a studiat? Se înduioşează: „La cinci ani i-am furat criticului Valdimir Streinu, cu care eram vecini, o ladă cu cărţi, din podul casei. Am citit multe, dar au rămas destule pe care nu am putut să le citesc nici mai târziu”. Spune că prima carte răsfoită a fost, cum altfel, „Amintiri din copliărie”: „Nu eram la şcoală, da’ mă învăţase tata”. Taică-său a fost tractorist, mama croitoreasă şi cei doi fraţi ai săi sunt şoferi. Dar, ce citeşte acum. Se îmbujorează: „Citesc corespondenţa dintre veronica Micle şi Eminescu”.

Filozofi e din nevoie

Cei mai mulţi dintre cei cu deficienţă de vedere aleg altfel de meserii, cum ar fi cea de maseur sau alte meserii unde pot să-şii folosească, mai ales, mâinile. De ce a ales filozofia? Nu erau meserii mai bănoase? Atinge o rană dureroasă: „Filozofia? Din tristeţea faptului că nevăzătorii au un acces limitat la piaţa forţei de muncă şi că sunt greu integraţi din pricina mentalităţii instituţiilor! Şi de asta, printre altele…”. Ce salariu are? Oftează: „În mână ridic exact 2.570 de lei. Asta pentru că nu plătesc impozit! Altfel…”.

Predă în patru licee, din care trei pentru copii cu dizabilităţi . Cum se împacă cu elevii săi? Se destinde: „Nemaipomenit!”. Mai sunt copiii interesaţi, într- o lume plină de gadget-uri, de filozofie? „De logică şi filozofie? Fără discuţie! Cea mai importantă parte a muncii unui dascăl este motivarea discipolului. Eu îi motivez prin jocuri atractive”.

„Pe filozofi nu-i aşez pe căprării!”

Care sunt momentele frumoase? Dar cele grele? „Clipele frumoase survin din empatia creată între mine şi clasă. Iar cele nasoale… Uite, m-am simţit trist, zilele trecute, pentru că una dintre cele mai bune eleve ale mele, nevăzătoare, n-a vrut, pur şi simplu, să înţeleagă de ce e atât de important limbajul simbolic de care se utilizează logica. Cu grei i-am băgat subiectul pe gât…”, râde profesorul de logică şi filozofie.

Dar care anume parte a filozofiei îl pasionează cel mai mult? Autori preferaţi – români sau străini, curente preferate? Răspunde fără să clipească, la propriu: „Estetica! Filozofia mă ajută să văd mental, iar estetica provine din grecescul < aestetos >, care înseamnă simţuri. Or io sunt deficitar la unul din ele…”. Apoi, enumeră repede: „Autorii mei? Simplu: Cioran, Omar Khayyam, Dostoievski, Georges Bataille şi Sebastian Grama”. Conchide: “Pe filozofi eu nu-i pun pe căprării!”.

„Îmi epuizez restul de vedere pentru a putea buchisi”

L-am cunoscut pe Cătălin Constantin la o întâlnire a iubitorilor de cărţi. A spus atunci: „Îmi epuizez restul de vedere pentru a putea buchisi de pe filele galbene ale cărţilor”. Nu e un preţ prea mare? Dă din umeri, resemnat: „Sunt conştient, e un preţ mult prea costisitor, da’ nu mă pot abţine să citesc cărţi reale!”. Nu e o variantă mai adecvată, pentru cei cu afecţiuni de vedere, cartea în format audio? Recunoaşte: „Ba da! Citesc…, adică ascult cărţi cu ajutorul unei voci sintetice, pe calculator. Altfel mi-e foarte greu”. Spune că citeşte şi din plăcere, dar şi din obligaţie: „Citind multe cărţi ai nevoie de alte lucrări care să te ajute să sintetizezi bagajul de cunoştiinţe acumulat”. Ce înseamnă cartea pentru el? Verdictul vine, implacabil: „Lectura e şi plăcere, dar şi muncă şi strădanie”. În cazul său, strădania e infinit mai grea ca pentru noi, cei văzători.

Viaţă de orb în România

Cum e viaţa unui om aproape orb? E uşor nedumerit de întrebare: „La fel de plăcută şi de neplăcută ca fiecăruia…”. Nu simte nevoia de ajutor la treburile domestice? La cumpărături, gătit, curăţenie, transport etc. „Locuiesc cu mama mea şi ea mă ajută la menaj. Doar uneori, când mă deplasez, am nevoie de un însoţitor. Spre exemplu, când e senin şi e soarele la zenit. Sau când e beznă…”.



Viaţă de familie are? O iubită, copii… Este uşor stingherit. Parcă i-am invadat intimitatea: „Am avut o relaţie, de şase ani, cu o profesoară din Cluj. Ne-am despărţit, după multă poezie… De fapt, m-a părăsit! Da’ nu cred că de la handicap…”.

Orbul cinefil

Cătălin tocmai vine de la un film special pentru cei ca el. Ce fel de film? Îi place întrebarea. Turuie, pe nerăsuflate: „Se numeşte «Frăţia». E un documentar despre o echipă de fotbal din Berceni, alcătuită din oameni marginalizaţi: ţigani, negri şi chiar un ciung care e portar! Cu toţii formează, în interiorul echipei lor, o simbioză aparte. Vor doar să se simtă bine…”. Pelicula a fost accesabilizată, pentru cei fără vedere, cu nişte căşti prin care li se descrie ce se întâmplă pe ecran. Se îmbufnează: „N-am văzut mare lucru, că era arhiplină Sala Eforie a Cinematecii şi am prins loc doar în spate”.



Cererea de internare non-voluntară

Culoarea unui lac industrial îmi păta amintirile,
păsările treceau gălăgioase,când, fără voia mea parcă,
am intrat împins de ceva nevăzut în camera de gardă de la Bălăceanca.
De pe uşă aflasem că îmi trebuie o cerere de internare non-voluntară
dacă doresc să vorbesc cu cineva.
Aşa că am întocmit în grabă o hârtie
şi m-am prezentat unei doamne cu halatul alb
care, din primul moment, a început să strige:
„suntem la nebuni aici, zici că suntem la nebuni, ce e aici!?”
Mi-am văzut pentru o clipă zâmbetul oglindit în Lacul Plumbuita.
Cerul se despărţea de pământ,
Nervii s-au întins ca nişte corzi de vioară,
sferele cântau asemeni unui ţambal scos din minţi,
dirijorul nu era niciunde, totul în jurul meu se-nvârtea.
Cu un gest blând de copil, am rugat-o frumos să ia loc pe canapea,
să tragă adânc aer în piept şi să se liniştească.
„Insist să-mi luaţi în serios cererea.”
Se pare că nu m-a auzit – urla spasmodic.
Am fost nevoit să plec, păşind încet, am ieşit pe poarta spitalului,
dar, ce curios, după o asemenea întâmplare,
cred că, totuşi, cererea mi-a fost aprobată.

Poezie de Cătălin Constantin

Căutările orbului în deşert

Cătălin se laudă cu o viaţă socială foarte bogată. „Întâlnesc mereu oameni care vor să mă cunoască şi să afle experienţa mea de viaţă, nu prea fericită. În felul ăsta, rămânem prieteni”. Dar, tocmai experienţa sa de viaţă nu l-a apropiat, cumva, de Dumnezeu? E credincios? Se strânge ca într-o carapace: „Nu sunt! Dar Biblia am citit-o de mai multe ori! Dar şi exegeze… Am citit mulţi teologi…, de la Patristică până la cei din zilele noastre”. Recunoaşte că, în timp, a avut aplecări către religie: „Am avut pase mistice şi încă mai am. Dar nu, nu sunt credincios! Caut în continuare… ”. O perioadă din viaţa sa a avut ca îndrumător un maestru în yoga. Spune că experienţa l-a ajutat: „Mi-am recăpătat o parte din vedere. Dar atât!”. Dacă ar fi să citească sau să recitească o ultimă carte care ar fi aceea? Răspunsul vine pe loc: „«Cartea Neagră» a lui Giovanni Papini, unul dintre părinţii spirituali ai lui Mircea Eliade”. De ce tocmai cartea asta? „Poate pentru că experienţa cunoaşterii mele pentru a decădea este similară cu cea a lui Papini. El era decăzut în spirit. Cred că şi eu sunt un altfel de decadent!”.