Povestea filmului „Experimentul Piteşti”, începută în 2011, cu speranțe de reușită abia în acest an, ne arată realitatea noastră. Cu frici, prejudecăţi, laşităţi. În tot acest areal niște tineri, în special regizoarea Victoria Baltag, inițiatoarea proiectului, vor să realizeze o peliculă artistică unde apar ororile stalinismului din România, aplicate din 1949. Dar li s-au pus atâtea piedici! Mulți le-au întors spatele. Ba chiar li s-a reproşat că își fac ţara de ruşine. Cum, spunând adevărul?!

Pe Victoria Baltag o cunosc de mulţi ani. Este întruchiparea perfectă a expresiei aceleia despre sufletul mare într-un trup micuţ, aparent plăpând. Numai că e genul care se ţine cu dinţii de o idee şi nu se lasă până n-o duce la final. Din fericire, pot spune, fata asta zugravește prin caracterul ei noua generație. Cei care nu mai stau cu capul în jos şi nici nu se opresc în faţa primei bariere.

În 2011, îşi aminteşte, a fost la o şcoală de vară, la Piteşti, organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului şi pentru Memoria Exilului Românesc. A fost atunci, ca temă a dezbatere, tocmai „Fenomenul Piteşti”.

FOTO:  Victoria Baltag este regizorul și totodată promotorul întregului proiect al filmului 

Puțină istorie

Pentru cei care nu ştiu, încă, ce înseamnă „Fenomenul Piteşti”, să spunem că în fosta închisoare din acest oraş se aplică o aşa-zisă metodă de reeducare a studenţilor, în special, arestaţi pentru convingerile lor politice, potrivnice regimului roşu. O parte dintre deţinuţi se transformă, încurajaţi de autorităţi cu tot felul de promisiuni otrăvite, în călăi pentru colegii lor de celulă.

S-a ajuns la nişte orori pe care cei care au scăpat din iad, adică victimele dezumanizării animalice, nu le povestesc. Am cunoscut asemenea oameni şi le-am înţeles tăcerea. E un plânset al sufletului lor cu care nu te mai întâlneşti în nicio altă situaţie. Metodele din fosta închisoare din Piteşti sunt extinse şi în alte penitenciare din România, în rândul deţinuţilor politici.

 Conceptul reeducării a fost inventat în perioada interbelică de un pedagog sovietic, Anton Makarenko. El considera că tinerii, chiar și copiii, tocmai pentru că sunt încă la începutul vieții, pot fi tranformaţi, printr-un regim de teroare, în alţi oameni, și în gândire, și în caracter, în tot.

Reporșuri – își faci țara de rușine!

Victoria Baltag mai spune două lucruri, importante, la începutul conversaţiei noastre de acum. În primul rând, ea însăşi, în 2011, deşi trecuse prin şcoli de nivel universitar, în România, la Jurnalism şi la Sociologie, și prin două Mastere, nu ştia nimic despre „Experimentul Piteşti”. Nici nu e de mirare, la câtă istorie se mai face azi în sistemul nostru educativ.

În al doilea rând, a ieşit pe stradă, în Piteşti, şi a întrebat lumea despre ce știa că se întâmplase în fosta închisoare a oraşului cu zeci de ani în urmă. O femeie se uită la ea, cruciş, şi îi răspunde că nu e decât o fantasmagorie a celor care vor să-şi denigreze propria ţară. Nu a fost prima oară când s-a întâlnit cu asemenea opinii, remarcă interlocutoarea mea. Şi mai târziu, când a mers pe la diverse companii private, căutând sprijin financiar pentru filmul pe care vrea să-l facă despre „Experimentul Piteşti”, care chiar aşa se şi intitulează, „Experimentul Piteşti”, fie i s-a dat de înţeles, fie i s-a spus direct, din spatele uşilor închise, că vrea să-şi facă ţara de ruşine.

„Nu facem acest film ca să judecăm”

Da, atunci, în 2011, după acea şcoală de vară, domnișoara Baltag s-a decis să facă filmul. Nu ştia cât de greu o să fie. La vremea aceea era studentă la Cinematografie în Universitatea din Birmingham. Actualmente îşi pregăteşte Doctoratul în Istoria Filmului Interbelic, tot în Marea Britanie.

În prima fază începe să sape cât mai mult după urmele trecutului, ajutată şi de cei de la IICCMER, şi de istorici. Citind cărţi amplu documentate. Dar mai ales se întâlneşte cu o parte dintre foştii deţinuţi politici care au trecut prin chinurile reeducării.

Poartă discuţii şi cu copiii foştilor deţinuţi, în acele cazuri în care părinţii lor se stinseseră. Urmaşii cunoşteau măcar o parte din sângeroasele amintiri.

„Nu facem acest film ca să judecăm. Arătăm ce s-a întâmplat în istoria noastră. Nu avem dreptul să judecăm, ci numai să cunoaştem, ca să nu se mai repete”, spune Victoria.

Vine imediat şi concepţia regizorului. „Un film trebuie să îţi ofere o experienţă, trăită sau gândită. Cred că un film trebuie să te provoace să gândeşti. Să îţi pună semne de întrebare”, vocea ei, fermă, opiniile clare, toate astea îți dau senzația de stâncă, dacă e să te gândești la caracterul de neclintit.

Cei 600 de oameni care au acceptat să lucreze benevol

 Avea nevoie de finanţare pentru proiectul ei. De-a lungul acestor ani a trimis scrisori către toate instituţiile statului, începând cu Preşedinţia și Guvernul, Răspunsurile au fost de genul „s-au terminat fondurile” ori „nu există bază legală”.

Dacă a văzut că nu se poate în acest fel, apelează la propriul buzunar, în prima fază. Pe parcursul anului 2010 lucrase, ca stagiar, la Comisia Europeană. „Pusesem ceva bănuți de-o parte”.

Apelează şi la varianta strângerii de fonduri prin intermediul platformelor internaţionale de profil. Fără succes. „Pentru că filmul acesta are un subiect din România, cu actori români, prea puţin interesant pentru străini”. Plus de asta, platformele impozitează substanţial orice sumă adunată. Procentul de impozitare ajunge și la 19%.

„Am avut bani doar să asigurăm mâncarea pentru întreaga echipă, cazarea şi transportul”. O echipă totuşi vastă, compusă din 600 de oameni. Actorii, în frunte cu Ion Caramitru, despre care Victoria spune că s-a implicat fără rezerve. Apoi multitudinea figuranţilor. Şi, nu în ultimul rând, cei care au asigurat partea tehnică a filmărilor.

Regizoarea apasă pe un punct sensibil. Toţi cei 600 au acceptat să lucreze benevol, în prima fază, lucru care în mod normal nu se întâmplă în nicio producţie cinematografică. Cu promisiunea din partea inițiatoarei, şi ea chiar vrea să se ţină de cuvânt, că la un moment dat, nu ştie încă anume când, toţi cei care au muncit vor fi remuneraţi. Asta se va întâmpla după ce filmul va fi lansat şi vor începe să vină preconizatele încasări. Dar să ne ținem, până atunci, de firul poveștii noastre.

 Filmările din vara lui 2015

După toată documentarea pe care a făcut-o, Victoria are conceptul filmului. E bazat pe adevărate poveşti de viaţă. Petrecute atunci, în anii , 50. „Tot ce veţi vedea în film se bazează pe informaţii autentice”.

Mai spune un lucru. E totuşi un film artistic. Are şi partea sa de stilizare. „Sper ca, după ce vor vedea acest film, românii să meargă spre cărţile de istorie”. În 2014 o întâlneşte pe Lexa Axinte. Ea scrie scenariul.

 În vara lui 2015 au loc filmările, mai precis de la finele lunii mai, pe parcursul lunii iunie şi o parte din iulie. Este urmărită, în esenţă, viaţa personajului principal, asta însemnând că filmările au loc în diverse localităţi din Suceava, din Iaşi, apoi la Piteşti. Fără platouri de filmare, cu decoruri și tot tacâmul.

„Am respectat evoluţia personajului principal. Am filmat în locuri autentice”, de pildă în muzee sau în case memoriale. Acolo unde gazdele au înţeles demersul şi le-au perceput taxe modice, ca bilete de intrare, fără să le pună beţe-n roate.

În perioada asta e nevoie de cheltuielile de care amintise mai devreme, mâncare, drum şi cazare. „Pur şi simplu am subzistat în acea perioadă”.

Se filma, atenţie, câte 18 ore pe zi. Altfel spus, câte şapte scene. În mod normal, se filmează trei sau patru scene în fiecare zi.

„Nimeni nu întârzia la program, chiar în condiţiile astea”. Ritmul atât de alert nu e întâmplător. Împrumutaseră o cameră de luat vederi şi proprietarul pusese condiţia să-i fie returnată la o anumită dată.

Rău-făcătorii

Ziceam mai înainte că nu leau fost puse beţe în roate? Pardon, revin asupra acestei formulări. Au trecut prin situaţii în care tot visul acestor oameni putea să fie îngropat. Li s-a furat generatorul de curent electric. Aparatul fusese împrumutat, la rândul lui. Valoarea agregatului e de 6.000 de euro.

„Mă voi achita şi de datoria aceasta”, promite regizoarea. Şansa lor a fost că omul care le dăduse generatorul a înţeles situația şi le-a adus repede altul.

Dar parcă numai asta a fost? S-au trezit cu alte echipamente distruse. Şi cu recuzita. De parcă cineva ar fi vrut să le zădărnicească planurile. Și filmările.

Plângeri la poliţie au fost făcute de fiecare dată, dar nici până azi nu s-a aflat cine au fost răufăcătorii.

 

Anonimii și trăirile lor

Hai să vorbim și despre cele bune. Asta înseamnă să ne referim la oamenii, foarte mulţi, acei anonimi care au venit spre Victoria Baltag şi echipa ei şi au donat din bănuţii lor cât au putut. Unii şi un leu, alţii zece lei. Sau mai mult. Şi tineri, şi vârstinici. Banii au venit cu tot cu destinele și cu gândurile lor.

Un profesor a sunat-o şi i-a spus că îi oferă o anume sumă de bani, din salariul lui, „în numele copiilor mei”. A vrut să spună că generaţiile viitoare trebuie să afle ce s-a întâmplat în trecutul acestei ţări. O femeie din Cluj a povestit, în lacrimi, cum prietenul ei cel mai bun, din tinereţe, a trecut de partea regimului comunist, devenind torţionar. Nu l-a iertat toată viața pentru ce a făcut.

De la copiii unui fost deţinut politic se ştie altceva. Doi bărbaţi au fost eliberaţi din închisoare, locuind în acelaşi oraş, aproape unul de altul. Se vedeau zilnic. Călăul şi victima sa. În cele din urmă, victima şi-a iertat călăul.

Variante de finanțare

Filmul „Experimentul Piteşti” e înscris pe HYPERLINK „http://www.bursabinelui.ro/„www.bursabinelui. ro, o paltformă pe care se pot face donaţii, fără să se impoziteze nimic din banii care ajung la destinatar.

Pe Facebook e pagina filmului „Experimentul Piteşti”. Aceia care vor să redirecţioneze cei 2% din impozitul de la persoanele fizice pot lua legătura cu echipa de producţie. La fel şi companiile care pot redirecţiona 20% din profitul anual.

Există şi varianta unui parteneriat. În lumea afacerilor sunt aşa-numiţii îngeraşi, în speţă filantropi. Sau îngeraşi pentru un anumit actor pe care vor să-l susţină financiar. Variante sunt. Contează voinţa.

Bani peste bani

Filmul se află, din 2015, în ultima sa fază, cea de prostproducţie. Operaţiune decisivă pentru reuşita de final. Lipsa banilor a făcut ca operațiunea să meargă greoi. În mod normal, mi se explică, în câteva luni rezolvi toate problemele. „Dacă am dispune acum de banii necesari, în două luni totul ar fi gata”.

„Un asemenea film se face, în mod normal, cu milioane de euro. Noi am cheltuit până în prezent câteva zeci de mii”. Concret, la ora de faţă mai e nevoie de 36.000 de euro ca să fie rezolvate „sunetul, colorizarea, muzica şi împachetarea”.

Dacă actorii şi ceilalţi membri ai echipei au acceptat să lucreze şi să fie plătiţi la o dată ulterioară, în privinţa postproducţiei nu mai merge la fel. Companiile de profil vor plata pe loc.

„Avem nevoie de o postproducţie de cea mai bună calitate”, pentru că următorul pas va fi înscrierea în festivalurile internaţionale de film.

Necesităţile finaciare nu se termină odată cu post-producţia. Mai sunt taxele de participare la festivaluri, hardul special pentru cinematograf, costul de expediere a materialului spre destinaţiile respective. Și, mai târziu, promovarea și distribuția. Câte și mai câte!

Alt gând al Victoriei Baltag. Vrea să lanseze filmul în România, anul viitor. Locul în sine trebuie să aibă semnificațiile sale, în contextul evenimentului. Dar nu numai atât. Va organiza o caravană. Să meargă prin ţară, chiar şi în sate, nu numai în oraşe, ca lumea să vadă acest film.

După vizionare, discuţii între spectatori şi autorii peliculei. „Deja am vorbit în unele localități”, fiind aşteptaţi în Piteşti, Târgu Neamţ, Suceava, Mioveni. Lista continuă cu multe comune.

 „Până acum, pe unde am fost cu forma brută a filmului, pentru colectare de fonduri, în oraşe, am observat un interes foarte mare din partea tinerilor”, care au pus întrebări, dovedind că citiseră despre acest subiect. Tocmai tinerii, de care aminteam şi la începutul acestui material.

Apropo de vizionarea formei brute a pelicului, și de colectarea de fonduri, să știți că un asemenea moment va avea loc luna aceasta, pe 17 aprilie, la Iași, în Ateneu, care mai e cunoscut și ca Ateneul din Tătărași.

De ce mă mir?

 Închei cu propria-mi experienţă, din 2012. Am vizitat fosta închisoare din Piteşti, tot în cadrul unei școli de vară. Întâlnind o altfel de abordare față de istorie. Mai întâi, fostul regim transformă urmele terorii în fabrică de materiale de construcţii. Spaţiile trec în proprietatea unor firme, după 1990.

E drept că se făcuse acolo, cu multe eforturi, și un mic muzeu. Cuprinzînd mai ales Camera 4 – Spital, unde fusese declanșat supliciul, în ziua de 6 decembrie 1949.

În rest, celulele bătăilor şi ale morţii prefăcute în birouri. Cu pereți vopsiți. Cu mese, cu scaune, cu dulapuri. Era într-o zi de sâmbătă şi nimeni la lucru. Pentru că i-aş fi întrebat pe salariați cum pot veni să muncească aici. Tocmai aici!

Și eu mă mir că Victoriei Baltag i s-au pus atâtea piedici, în toți anii aceștia, în planul ei legat de filmul „Experimentul Pitești”. Acuzată că își face țara de râs. De ce mă mir? Nu mă mai mir!