Bănuţi din aur de 24 de karate, spânzurând de-a lungul unei salbe sau scânteind în maldăre, aşezate cuminţi în cine ştie ce cotlon de palat ţigănesc. E exerciţiul de imaginaţie care îţi vine la îndemână atunci când ai de-a face cu vreun bulibaşă înstărit și certat cu legea, pe degetele căruia tronează enorme ghiuluri cu fi ligran sau impozante ştanţe, semn al avuţiei sale. Una care se calculează în kilogramele de cocoşei, aşa cum sunt denumite în popor monedele din metal preţios bătute în preajma anilor 1914 de Franz Josef, în monetăria sa din Austria. Povestea aurului are, însă, pentru mulţi dintre reprezentanţii etniei rome, şi o parte întunecată din istoria lor zbuciumată de după al Doilea Război Mondial. O istorie care vorbeşte despre bătăi crunte la tălpi cu vâna de bou administrate în carcerile comuniste pentru a mărturisi unde îşi ţin ascuns tezaurul galben.

Ţiganii cu plete albe şi umeri gârboviţi de trecerea nemiloasă a timpului îşi mai amintesc şi astăzi, înfioraţi, despre patimile pe care le-au avut de îndurat în anii ‘46 când autorităţile comuniste ale acelor vremi începuseră goana după aurul lor. Bătuţi, spânzuraţi cu capetele în jos şi schingiuţi în închisorile comuniste pentru a spune unde îşi au depozitaţi cocoşeii de aur, romii au fost obligaţi să suporte cazne inimaginabile. O parte dintre ele, reporterii Evenimentul Zilei le-au aflat istorisite din gura lui Ferdinand Stănescu, unul dintre cei mai bogaţi romi de pe întreg cuprinsul Moldovei şi totodată starostele ţiganilor de pe aceste meleaguri, împuternicit în 1990 să ridice din BNR tezaurul romilor, confiscat cu jumătate de secol în urmă de către comunişti, în anii de oprelişte. Un bulibașă, ce-i drept, certat cu legea și cercetat în mai multe rânduri pentru trafic de influență, spălare de bani și evaziune fiscală. Plătiți în aur 71 de ani s-au adunat până acum în tolba vieţii lui Ferdinand Stănescu. O viaţă, aşa cum singur mărturiseşte, tumultoasă şi plină de evenimente, unele dintre ele întunecate. Totul legat de aurul pentru care ai lui au plătit cu sânge. “Monedele noastre de aur nu sunt cocoşei, aşa cum le zice toată lumea. Sunt bănuţi din aur de 24 de karate, bătuţi în monetăria lui Frantz Josef, din Austria, în 1914. Bunii şi străbunii noştri care făceau pe timpurile alea Austro-Ungaria. Se ducea acolo cu cazane de fabricat ţuică, ibrice de cafea, candelabre sau tingiri de cupru. Le vindeau şi scoteau parale bune. Erau plătiţi în aur”, îşi începe povestea bulibaşa Stănescu.

600 de kilometri cu 130 de kilograme de aur încărcate în Dacie

„Nu mult după Revoluţie, am plecat cu mic cu mare la Bucureşti. Aproape de domnu’ Iliescu (foto) ca să ne deie o ordonanţă să ne luăm moştenirea înapoi. Am plecat cu Dacia 1310, a mea pirsonală, să ridic aurul din Capitală. La întoarcere, am fost escortat de oamenii legii. Erau trei poliţişti, eu şi şofierul mieu în Dacie şi vreo alte două maşini pline cu poliţişti după noi. În fiecare judeţ eram preluaţi de o altă patrulă şi escortaţi până la ieşire. Aşa am călătorit 7 ore, urmăriţi la tot pasul. Am ridicat atunci o sută şi treizeci de kilograme de galbeni de la Banca Naţională a României. Am luat aurul pi proces verbal şi am plecat spre casă. P-ormă l-am dat înapoi la ăi de îl avuseră”, își încheie Ferdinand Stănescu povestea.

Bătut la tălpi până a rămas beteag pe viaţă

„18 oameni am fost arestaţi în ’84. Auziseră ei, comuniştii, că mai avem ceva aur pus deoparte şi îl vroiau şi p-ăla. Ne-au luat pe sus din case şi ne-au trimis la puşcăria Dr. Vicol, din Iaşi. Ne scoteau seara, la cercetări, cu armele la cap. Ne loveau cu bastonu’ dă cauciuc, ca vâna de bou dă tare, la pălmi şi picioare. Unu’ din noi, Colea, Dumnezeu să-l iarte că s-a prăpădit acu’ câţiva ani!, a rămas paralizat pe viaţă de la bătaia la tălpi”, îşi aminteşte, iar ochii îi scapără a indignare. După doi ani, şepte luni şi cin’şpe zile, am fost eliberaţi”, îşi încheie, cu glas cătrănit, tirada.

„Mâncau cadavre ca să nu moară de foame”

Povestea curge lin. La fel şi glasul de om bătrân, trecut prin multe, care o deapănă: „După ani şi ani petrecuţi pe la austrieci, veneau pe meleag românesc şi îşi depozitau aurul în ascunzători numai de ei ştiute. Îngropau monedele şi plecau iară la muncă. Până prin ’40 când au început ăi de la putere să ne vâneze. Îi luau pe ai noştri cu japca, de pe stradă. Le puneau pistolu’ la cap şi le cereau în schimbul libertăţii cocoşei de aur”, continuă el firul poveştii.

„Ei, şi a venit şi deportarea în Transistria. Doamne, rău a mai fost! Erau mânaţi ca vitele la tăiere, strânşi în bordee şi lăsaţi să moară de foame. Pen’ că nimeni, domnu’, nu le dădea un coltuc de pâine. Iar bunelu’ şi ăilalţi de erau arestaţi acolo au făcut, domnu’, lucruri îngrozitoare pentru a supravieţui. Tăiau cadavrele celor care mureau cu zile, le frigeau şi le mâncau că altceva n-aveau ce face dacă vroiau să trăiască”, mărturiseşte cu glas stins.

46 de kilograme de aur, ascunse în fundul dublu al cazanului

„Bunelu’ meu dinspre mamă - Istrati Nicolaie, aşai zicea lui! – aflase că vine urgia pă capu’ nostru, aşa că a avut timp să facă un cazan dă-l mare, dă o sută de kile, cu fund dublu. Acolo, în fundu’ ăla şi-a pitit 46 kilograme dă aur, înainte de a fi umflat dă comunişti şi dus cu forţa în Transnistria. Ăia de l-au săltat pe bunelu‘, confiscau căruţele, catârele şi măgarele, tât absolut. Doar merindele le lăsau. Aşa se face că i-au lăsat cazanu’ cu cocoşeii dinuntru. Că era carne în el şi beutură şi au crezut că-s provizii”, îşi termină cu năduf istorisirea nu înainte de a adăuga că bunelu’ Istrati s-a întors „bogat” în Târgul Ieşilor. „În ’47, când a trecut înapoi, a mai trăit câţiva ani şi a murit. Bogat. Şi dota şi tăt absolut i le-a dat lu’ tata meu”.