– Și pe mama ta o bătea? A întrebat-o procurorul.

Catia l-a privit mirată că omul acesta încă nu pricepuse ce viață chinuită au dus femeile din familia Tudor.

– Zi, o bătea sau nu? A repetat, iritat că fata nu-i răspundea.

 – Da.

– La fel ca pe tine?

 – La fel ca pe mine, la fel ca pe sora mea Ioana. Nu era un bătăuș prea inventiv. Începea cu o smucitură de păr până te trântea la pământ, după care îți strivea oasele cu botul pantofilor. Părțile moi nu-i plăceau, lovea dor unde simțea că e mai tare, unde auzea pârâitul oaselor și carnea se învinețea mai repede.

– Suficient! A întrerupt-o procurorul. Mama ta a declarat că l-a omorât cu un topor și că nu mai era nimeni de față.

– Mama minte. Eu l-am omorât pe porc. L-am găsit dormind și l-am lovit în cap. Eram singură. Mama plecase cu Ioana să cumpere ceva.

Procurorul a privit-o cu uimire. Degetele, blocate pe tastatură, nu știau ce să facă: martora tocmai mărturisise un omor, complicând ancheta. La naiba și cu proasta asta care nu știa să tacă. Tocmai își semnase pedeapsa cu tâmpeniile ei.

– Domnișoară, toate probele o indică drept autor pe mama dumneavoastră. Asemenea acte de eroism nu-și au locul. Probabil sunteți încă tulburată, este de înțeles, dar nu vă pripiți cu declarații pe care nu le mai puteți retrage. Riscați o condamnare pe viață.

Procurorul spera să-i bage mințile în cap ca să poată finaliza ancheta. Un alt autor al crimei, apărut din senin, ar fi complicat lucrurile.

– Eu l-am omorât. N-aveți decât să nu mă credeți, dar am să spun acest lucru și în fața unui judecător.

– Foarte bine atunci se pare că avem doi criminali : mama și fiica. – Nu ați înțeles – s-a speriat Catia. Mama nu are nicio vină, nici măcar nu era acasă. Ea trebuie să aibă grijă de Ioana, nu poate merge la pușcărie.

 – Domnișoară stabilirea vinovaților este treaba mea. Te mai întreb o dată – l-ai ucis sau nu pe tatăl tău?

– Da, domnule procuror.

– Ai avocat sau îți aduc unul din oficiu?

– Nu cunosc pe nimeni.

 – Vrei să suni pe cineva să te ajute? Ai vreo rudă?

 – În afară de mama și de Ioana nu am pe nimeni.

– Cu alte cuvinte, ești singură. Maică-ta e reținută, iar soră-ta e handicapată.

Catia și-a strâns pumnii, dar nu s-a putut stăpâni :

– Ioana nu este handicapată. Acel monstru și-a bătut joc de ea și a distrus-o. Dacă nu îi dați drumul mamei, Ioana va muri. Nu are cine să o îngrijească.

– Puteai să o faci tu, dacă nu te apucă nebunia recunoașterii, i-a răspuns procurorul cu răutate.

– Ioana mă urăște, nu o acceptă decât pe mama. E singurul lucru pe care pot să îl fac pentru ea.

– Se pare că sunteți o familie de criminali. Bine că sora ta nu are discernământ, că altfel mă trezeam că vine să recunoască cine știe ce crimă. Și uite așa ajunge minciuna mai frumoasă decât adevărul.

Procurorul era nervos de felul în care evolua ancheta. Polițiștii îl asiguraseră că autorul odiosului omor era mama, iar acum se vedea nevoit să cerceteze aberațiile unei tinere ciudate. Se gândea chiar să o trimită pe Catia la testul poligraf sau la un control psihiatric.

– Domnișoară, încă mai ai timp să-ți revii. Dacă totuși nu vrei, te sfătuiesc să taci până vine avocatul din oficiu.

Catia nu-l asculta, nici măcar nu-l vedea.

 – Copilăria pentru mine a însemnat multă bătaie, lacrimi, violuri și teamă că voi muri. Când a născut-o pe Ioana, mama era plină de răni, avea două coaste rupte și burta vânătă ca un ficat bolnav. Tata încercase să scape de copil prin toate metodele, dar Ioana se încăpățânase să trăiască. Era un copil special, cum spunea mama. Doctorii o numeau retardată, dar pentru mine a fost un înger.

Catia începuse să povestească, deși procurorul o sfătuise să tacă măcar până la sosirea avocatului. Vorbea mai mult pentru ea, iar cuvintele cădeau cu greutatea unor lanțuri rupte care o eliberau. Ochii îi înotau în lacrimi pe care nu mai trebuia să le ascundă- monstrul era mort.

– Trei luni a reușit mama să o alăpteze pe Ioana, după care a rămas iar gravidă. Nici nu mai știam dacă burta i se umfla de la lovituri sau de la sarcina care creștea. A încercat singură să-și provoace un avort și puțin a lipsit să nu-și piardă viața. Dar era atât de nedorită, că până și moartea a lăsat-o în pace.

Prima bătaie am primit-o la cinci ani. O auzisem pe mama urlând de durere și am intrat să o salvez. Am gasit-o dezbrăcată și plină de sânge, iar tata își ridica pantalonii și se stergea de sudoare.

– Răule, răule, i-am strigat în timp ce-l loveam cu pumnii.

El m-a privit mirat de îndrăzneala mea și m-a izbit cu capul de piciorul de lemn al patului. Era un sentiment nou pe care nu-l mai trăisem până atunci, dar cu care urma să mă obișnuiesc. Am privit-o pe mama, așteptând din partea ei o alinare, un cuvânt, orice. M-a lăsat acolo plină de sânge cum eram, iar tata a plecat să se îmbete.

– Vedeți semnul acesta pe obraz? L-a întrebat pe procuror. De atunci îl am.

– Să nu mai intri niciodată în camera asta mi-a spus mama pe un ton poruncitor! Mă auzi? Niciodată.

Am ascultat-o, deși îmi venea să smulg ușa din perete ori de câte ori îi auzeam strigătele de durere. Întro dimineață, când aveam vreo 12 ani am întrebat-o :

– Mamă, de ce nu mergi la poliție? De nicăieri a apărut tata, care auzise întrebarea mea. Mi-a fost frică, îmi simțeam inima lovindu-mi coastele cu putere.

– Marș la tine în cameră Catia și așteaptă-mă acolo, mi-a spus pe un ton aspru.

– Te rog, tată, nu-mi face rău. Am glumit.

Mi-a tras o palmă peste gură și am căzut. După care și-a dat jos pantalonii și s-a năpustit asupra mea ca un animal. Mama încremenise și se uita cu indiferența cu care privești pe fereastră. Nu făcea nimic, nu spunea nimic. Ioana a luat o tigaie și l-a lovit pe tata cu toată puterea ei de copil. L-a lovit până i-a țâșnit sângele printre dinți. Scăpasem, dar prețul avea să fie scump.

Uimit de curajul Ioanei, tata i-a smuls tigaia și a târât-o până în dormitor. Au stat acolo câteva ore și nu-l auzeam decât pe el găfăind și înjurând-o :

– Spune ceva, muto, îți place? de ce taci? De mâna mea o să muriți toate.

Ioana era în spatele unei uși, iar eu îi promisesem mamei când aveam cinci ani că niciodată nu voi mai intra în acea cameră. Și mi-am ținut promisiunea.

Povestind aceste orori, ochii Catiei se goliseră de orice urmă de viață. Gândurile pe care și amintirea voia să le uite o invadaseră și retrăia acum acele scene cu mustrări de conștiință și regrete. Procurorul amuțise, pătruns și el de emoția unor asemenea fapte care ar fi justificat orice crimă.

Catia ținea pumnii strânși și a continuat să vorbească. Ca un vinovat la judecata de apoi spunea lucrurile atât de simplu, încât nu aveai cum să n-o crezi.

Din ziua aceea Ioana nu a mai vorbit niciodată. O forță nevăzută îi luase glasul ca să nu poată povesti nimănui chinurile prin care trecuseră. Medicii i-au spus mamei că de vină era boala ei din naștere, care evolua, dar eu știam că nu e așa.

– Dar mama ta nu a făcut nimic? A întrerupt-o procurorul.

 – Mama? Ne îngrijea rănile după fiecare bătaie și ne învăța cum să nu rămânem gravide după ce tata ne viola. Se bucura cred, că monstrul ne prefera pe noi, iar pe ea o dăduse uitării.

– Dar tu erai suficient de mare ca să mergi la poliție. De ce n-ai făcut-o? El ar fi trebui să fie la pușcărie, nu voi.

– Viața nu are găuri prin care poți să tragi cu ochiul la ce va urma. Mi-era frică să nu fim duse la casa de copii. Mama ne spunea mereu că dacă vorbim cu cineva o să fim luate la orfelinat, iar ea va ajunge la pușcărie.

– Cât timp au durat bătăile și violurile?

– La 18 ani am plecat de acasă și pentru mine coșmarul s-a încheiat. Ioana a rămas acolo și nu trece zi în care să nu regret că nu l-am omorât atunci, la 12 ani, când a violat-o prima dată.

 – Poate ar fi mai bine să nu mai vorbești. Avocatul tău încă nu a sosit și ai dreptul să taci.

 – Nu mai am acest drept, domnule procuror. Prea mult timp am tăcut. Să mori de frică nu e doar o metaforă. Eu și sora mea muream câte puțin în fiecare zi. Ea, mai mult decât mine, pentru că tata o prefera din pricina muțeniei în care căzuse. Nici la școală nu au mai primit-o, așa că toată ziua și-o petrecea închisă în casă, ținându-i de urât mamei și satisfăcând plăcerile tatei.

– Și totuși de ce te-ai întors după ce ai plecat ? Doar ca să îl omori ?

 – Vorbeam cu mama la telefon o dată pe săptâmână ca să mai aflu lucruri despre Ioana. Ea mă mințea că abuzurile tatei încetaseră odată cu plecarea mea, de teamă că îl voi denunța. Voiam să cred că este adevărat, că Ioana e bine, dar presimțiri ciudate numi dădeau liniște.

Într-o zi mi-am făcut curaj și m-am dus în vizită. Nu-i anunțasem nimic, speram ca lucrurile să fie cum îmi povestise mama.

– Catia, ce-i cu tine aici? M-a întâmpinat tata în poartă. Nu-l mai văzusem de un an și mi s-a părut schimbat. Parcă îmbătrânise dintr-o dată și se transformase într-un bunic de treabă care îți spune povești.

– Unde e Ioana? L-am întrebat.

 – În casă, îl alăptează pe ăla micu.

L-am privit nedumerită :

– Care ăla micu?

– Nu știi? Ioana are un copil, credeam că ți-a spus maică-ta.

– În acele clipe i-aș fi crăpat țeasta în mii de bucăți dacă Dumnezeu mi-am fi dat putere.

– Ce te uiți așa, doar nu l-a făcut cu mine? S-a apărat citindu-mi gândurile. A intrat vreunul ziua peste ea în casă și ne-am trezit că e gravidă.

Te-ar putea interesa și: