Am intrat în casă. Voiam să-i surprind cum își trăiesc viața știinduse în siguranță de privirile curioase și vocea lumii. Un miros de alcool amestecat cu cel de mâncare îți dădea o senzație de greață. Era atât de întuneric de parcă aș fi intrat întrun cavou. La masa din bucătărie am zărit-o pe Ioana aplecată deasupra unor boabe de fasole pe care le tot alegea nemulțumită de forma și culoarea lor.

Am rămas împietrită – copila mută pe care o lăsasem în grija unor brute, se tranformase în femeie. Cu șolduri late și umeri cărnoși, burta ușor coborâtă sub linia taliei și fața rotundă ca un balon. Avea o lentoare în mișcări ce trăda dureri ascunse pricinuite de sarcină. A ridicat ochii ei mari și negri simțind parcă privirea mea. Fața i s-a luminat ca un bec incandescent și a încercat să se ridice de pe scaunul pe care stătea.

– Ioana mea scumpă, ai crescut! Am îmbrățișat-o cu lacrimi în ochi.

M-a strâns cu forță, cum fac copiii cu jucăria preferată când cineva vrea să le-o fure. Simțeam cum mă miroase cu nasul ei cârn și mic și își afundă fața în părul meu. Plângea și-mi aminteam că singurele sunete pe care le scotea de când muțise erau suspinele.

– Nu plânge, Ioana.

Ochii ei țineau locul cuvintelor pe care nu le putea rosti. Spuneau atâtea, încât vorbele erau de prisos. Simțeam bucurie, deznădejde și multă suferință, o oarecare dojană pentru că o abandonasem și teamă, toate într-un amestec ciudat de contraste.

– Unde e ? am întrebat-o.

M-a luat de mână, de data asta blând, cât să mă atingă doar, și m-a condus în acea cameră. Camera în care jurasem să nu intru niciodată. Am văzut un copil mic desfigurat, un monstru cu mâini și picioare incomplete, cu un cap ciudat de mare urâțit de o gură diformă de animal. Am țipat la vederea acelei arătări, dar Ioana l-a îmbrățișat cu atâta dragoste încât mi-a fost rușine de mine. Era doar un copil, puțin mai special decât fusese Ioana.

Ea mi-a făcut semn să mă apropii și mi l-a pus în brațe. N-avea mânuțe formate ca să-l pot apuca, dar i-am atins un ciot ce a vibrat. Avea ochii ei, mari, blânzi și negri. Îl iubeam, așa imperfect cum era. Ioana încerca să-i ascundă defectele, dar pentru mine nu mai contau.

– Unde e mama? am întrebat-o.

Mi-a făcut semn că era la doctor. Se tot lupta cu un cancer care își propusese să o doboare.

– Tu ești bine? Te doare ceva? A dat din cap ca să mă convingă, dar știam că mă minte.

– El ți-a făcut asta ?

Nu m-am putut abține să n-o întreb. A început să se agite, se uita în toate părțile de parcă pereții aveau ochi să o vadă și urechi să asculte.

– De ce nu mi-a spus mama nimic? De ce nu ai făcut avort ?

Ultima întrebare a scos-o din minți. Mi-a smuls copilul din brațe și privirea ei a devenit amenințătoare.

– Iartă-mă, sunt o proastă. Micuțul ăsta nu are nicio vină. Hai să te îmbrățișez.

Cuvintele mele se loveau de ea ca de un zid. Nu mă mai auzea. O ușă trântită a vestit venirea tatei.

– Unde e soră-ta? M-a întrebat furios. Miroase ca dracu aici. Iar a uitat mâncarea pe foc ?

– Las-o în pace, e cu copilul.

– Animalul ăla îl numești tu copil ? Dacă nu se prăpădește mai repede îi fac eu felul.

– Tată, de ce ai lăsat-o să nască? De ce i-ai făcut asta ?

– Ce dracu mă tot acuzi ? Nu ți-am spus că nu e al meu?

– Minți. Ioana se închisese în cameră și o auzeam cântând.

– A început să vorbească ? –

Doar cu handicapatul vorbește. Îi cântă, îi zice cuvinte pe care doar ea le pricepe.

– Mama unde e ?

– S-a dus să aranjeze să ducem monstrul la un orfelinat. O să avem scandal cu nebuna că nu vrea să renunțe la el. Poate o convingi tu.

Auzind discuția noastră Ioana și-a luat copilul și a fugit. Am ieșit cu tata în stradă și am găsit-o câteva case mai încolo, stând pe marginea unei borduri. Am atins-o ușor și mi-a zâmbit.

– Hai acasă, Ioana. Nu ți-l ia nimeni, îți promit. Între timp apăruse și mama. Era nervoasă și agitată.

– N-am rezolvat nimic, i-a spus tatei. E foarte complicat cu orfelinatele astea. Procurorul s-a uitat la ceas plictisit de povestea Catiei. Avocatul din oficiu parcă fusese înghițit de pământ.

– Domnișoară, tot ce mi-ai spus până acum e irelevant. Mă interesează crima. Cum s-a întâmplat?

– La o lună de la vizita pe care o făcusem în casa părinților, m-am reîntors să o văd pe Ioana. Mama nu-mi mai răspunsese la telefon de câteva zile și eram îngrijorată.

– Crima, domnișoară, crima că iar îmi spuneți povești.

Catia era imperturbabilă. Planul ei de a nu se abate de la detalii mergea mai departe.

– L-am găsit pe tata dormind. În casă era liniște. Nici urmă de mama, Ioana și copilul lipseau și ei.

– Unde sunt? L-am întrebat pe tata.

– E cu maică-ta la cimitir.

– Ce cimitir? Cine a murit?

– Monstrul, cum cine? Nu ți-a spus maică-ta?

– Nu știam nimic. Când s-a întâmplat ?

– A doua zi după ce ai plecat tu. A fost mare tămbălău pe aici. A venit poliția, au făcut anchete, noroc că soră-ta e mută că altfel ar fi dat vina pe mine.

– Criminalule! Cum ai putut ?

– Nebuno, nu m-am atins de el. Atâta i-a fost ața vieții. Au spus și legiștii că a murit de la malformații.

În acel moment am simțit pentru prima dată că aș putea să-l omor fără nicio teamă sau remușcare. M-am așezat la masă și am băut cu el până ne-am pierdut mințile. M-a tras după el în dormitor, dar era prea beat ca să mă poată forța. A adormit gâfâind ca un porc. I-am spart capul ca pe un dovleac. S-a despicat atât de ușor că nici n-am apucat să mă bucur prea tare. A murit repede, deși nu merita.

– Mă minți domnișoară! A țipat la ea procurorul. Crezi că îți speli păcatele pe care le ai față de sora ta, recunoscut o crimă despre care nu ai habar.

– Vă jur că spun adevărul. Eu l-am omorât!

– Așa a spus și maică-ta. Trebuia să vă hotărâți care din voi e criminala, mai înainte să veniți la mine.

– E o nebunie ce-mi spuneți. Mama vrea să mă salveze pe mine nu pe Ioana. Ioana nu ar putea ucide vreodată. E atât de fragilă. În plus, nu are discernământ.

– Am să te surprind domnișoară, dar sora ta este perfect sănătoasă și v-a păcălit pe toți în acești ani. Nu o spun eu, au spus-o psihiatrii care au examinat-o. Și vrei să știi ceva ?

Ioana a mărturisit că și-a omorât tatăl pe care îl găsea vinovat de moartea copilului.

– Ioana minte. Vă jur că minte. Vrea să mă protejeze pe mine, așa cum a făcut-o mereu. Puneți-mă la un detector de minciuni.

– Sora ta a trecut deja acest test, a repezit-o procurorul. Dacă nu încetezi cu această atitudine mă văd nevoit să iau măsuri. Ce faci acum este infracțiune, asta știai? Catia tremura. Se simțea din nou neputincioasă în fața unui bărbat, ca atunci când tatăl ei o abuzase pe Ioana, iar ea întorsese privirea.

– Unde este avocatul meu? L-a întrebat pe procuror.

– Nu e niciun avocat. Doar nu te așteptai să cred toate prostiile pe care mi le-ai spus ca să pun omul pe drumuri. Te poftesc afară. Dacă ai ceva să-mi spui o faci în scris. Scrii un denunț, o mărturisire, ce vrei tu, dar nu vreau să te mai văd aici. Ești tânără, nu-ți distruge viața.

– De ce nu mă arestați?

– Pentru că ești nebună. Cred că te trimit la psihiatru, nu la pușcărie. Până la urmă nebuna familiei stă în fața mea.

Catia a ieșit din biroul procurorului ca o nălucă. Se simțea atât de inutilă, de neputincioasă și de slabă încât singura soluție era să se lase păgubașă. În definitiv încercase să-și asume vina pentru o crimă de care se făcea vinovată, dar procurorul nu voia să o creadă. Nici măcar ca martor nu fusese audiată, nimănui nu-i păsa că o criminală era în libertate. Maică-sa s-a prăpădit la scurt timp după începerea anchetei. Procurorul și-ar fi dorit ca ea să fi fost autoarea, ca să-și poată termina dosarul fără bătăi de cap, dar mărturisirea Ioanei era atât de credibilă încât a trebuit să o acuze.

Pedeapsa a fost grea – 25 de ani de închisoare. Procesul se terminase repede. Acuzata oferise detalii judecătorului, povestise cruzimile la care a fost supusă, vorbise despre copilul ei pe care monstrul i-l omorâse, pentru ca în final săși justifice crima. Lumea n-o condamnase, doar legea.

Catia n-a vizitat-o deloc în primii trei ani. Îi păstra încă o supărare vie pentru faptul că fusese condamnată pentru o faptă pe care n-o făcuse. Într-o zi a primit un telefon – era penitenciarul. O anunțaseră că Ioana este internată în spital și dorește să o vadă.

– E bolnavă? A întrebat Catia.

– Are cancer în fază terminală, i-a răspuns vocea de la telefon. – Am înțeles. Voi veni mâine dimineață.

Unii oameni se nasc doar ca să plătească păcatele altora, ca o palmă pe care Dumnezeu ne-o dă sacrificând sufletele cele mai pure și nevinovate. De ce tocmai Ioana trebuia să moară ? De ce adunase viața ei atâtea nenorociri? Catia simțea că nu a meritat niciodată dragostea unei asemenea fete, pentru care ea nu făcuse nimic, niciodată. Salonul în care Ioana zăcea aproape fără suflare, mirosea a spirt și a moarte.

Era galbenă, slabă, pierdută, o mână de oase ținute laolaltă de pielea încrețită și transparentă. Doar respirația neregulată și adâncă îți spunea că trupul acela mai are o fărâmă de viață.

– Ioana mea dragă, de ce ai făcut asta ?

Și-a deschis ochii ei mari ce nu mai erau negri, ci sticloși și goi, și mi-a zâmbit.

Te-ar putea interesa și: