M-am născut în 1964, pe 19 martie, în Babadag. Perioada cea mai fericită a vieţii mele a fost copilăria. Mai ceva ca a lui Creangă! Mergeam mereu la pădure, la baltă... în pădure ne făceam singuri leagăne din liane. Vara mâncam fructe, iar iarna pâine cu untură, şi apoi ieşeam la joacă, în zăpadă.

Aveam un câine mare, Bălan, pe care îl înhămam la sanie şi ne ducea prin tot satul. La 7 kilometri de Babadag este o cetate, Heraclea, şi de multe ori rămâneam acolo noaptea şi admiram cerul înstelat.

Am explorat toată zona, şi am dat peste nişte peşteri, pe care le denumeam “gaura zmeilor” şi “gura zânelor”. Am terminat opt clase la ţară, apoi am plecat la Tulcea unde am fost la liceul Spiru Haret, şi în clasa a XII-a m-am îndrăgostit. Când am terminat liceul m-am măritat. Nicolae venea dintro familie nu prea închegată, aşa că am fugit cu el, iar la 20 de ani l-am avut pe Georgian, pe care îl iubesc ca pe ochii din cap.

După primul an de facultate al băiatului, pentru că nu mai aveam resurse financiare pentru a plăti toate cheltuielile nu doar cursurile fiului meu, dar şi celelalte cheltuieli ale casei... Soţul meu şi-a găsit o amantă şi nu mai dădea nici un ban în casă! Aşa că am hotărât împreună cu băiatul să vin eu să muncesc în Spania. Aveam colege care veniseră în Spania şi se descurcaseră foarte bine. Aşa că pe 26 noiembrie 2004, am venit cu autocarul în Madrid.

În Mendez Alvaro mă aşteptau nişte prieteni, cu care am stat la început. La început mi-a fost foarte greu. Totul era diferit: clima, limba, oamenii, tradiţiile, mâncarea... După 3 luni de zile am găsit de lucru. Trebuia să am grijă de doi bătrâni, care erau trecuţi de 90 de ani, în Calle Embajadores. Bătrâna avea scleroză. Am rezistat doar o zi, căci eu nu vroiam să stau internă acolo şi fata lor s-a decis să-i ducă la un azil, “residencia de tercera edad”.

Mercedes, fiica bătrâneilor, mia zis că ea mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, aşa că în februarie m-a sunat. Îmi găsise de muncă într-o casă să am grijă de trei copii, de 6 ani, 4 ani, şi un bebeluş de doar două luni. Şi la aceştia am intrat internă. De Paşti am plecat cu familia la care lucram la Santa Pola, aproape de Alicante.

Acolo am stat două săptămâni cu ei la plajă, eu rămâneam cu cea mică, Sofia (care îmi este dragă, de parcă ar fi a mea), iar seara ieşeam la plimbare. În vara lui 2005 am plecat cu ei în concediu în Cádiz. Am vizitat şi Sevilla, am fost la strâmtoarea Gibraltar. A fost foarte frumos, dar eu nu mă puteam bucura de nimic, gândidu-mă doar la Georgian. În acea vară am trimis pachete şi bani acasă, aşa că am putut să-mi plătesc toate datoriile.

În primăvara lui 2006 am început pregătirile pentru venirea băiatului (cel pentru care lucram, fiind avocat, i-a făcut el invitaţia). A venit în vacanţă, de pe 15 august, până pe 15 septembrie. Am fost tare bucuroasă când mi-a venit fiul. I-am făcut toate poftele şi l-am plimbat pe peste tot şi totul a fost de vis. Însă nu mă simt împlinită.

Dacă ar fi trebuit să lupt doar pentru mine, poate că altfel ar fi stat situaţia, dar în condiţiile de faţă, trebuie să mă gândesc în permanenţă la fiul meu. În ceea ce priveşte legătura cu comunitatea românilor din Spania, nu prea am dezvoltat-o. Dar bineînţeles că am mulţi prieteni români aici. Relaţiile mele cu spaniolii sunt bune, chiar foarte bune. M-au ajutat mult, iar cei la care lucrez sunt tare drăguţi cu mine, m-au plimbat prin toată Spania, mi-au făcut cadouri şi s-au purtat foarte bine şi cu fiul meu.

Cât despre viitor, nu prea sunt  optimistă. Când văd atâta lume că emigrează, în special atâta tineret, când concetăţenii mei pleacă doi, trei ani ca să lucreze în străinătate şi nu îşi văd copiii şi familiile. Şi în plus, preţurile din ţară sunt la fel ca în ţările dezvoltate, iar salariile sunt la fel de mici ca înainte, aşa că îmi este imposibil să văd lucrurile prea roz!

Sursa: Culture Romania