Julius Popper, un român de origine evreiască, a venit pe lume pe 15 decembrie 1857, la Bucureşti şi a murit pe 5 iunie 1893, la Buenos Aires, în Argentina
Pentru minele sale de aur și cartografierea, colonizarea şi organizare civică a Ţării de Foc, determinante pentru definitivarea situaţiei geo-politice, până în prezent, a fost supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei”.
Popper s-a născut cetăţean al Imperiului Otoman, că România a devenit stat suveran un an mai târziu, în 5 ianuarie 1859. La vârsta de 17 ani pleacă în Franţa pentru să studieze ingineria la Şcoala Politehnică şi apoi, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris, pe care a absolvit-o ca inginer de mine. Popper avea și un talent deosebită pentru limbi străine. El vorbea fluent româna, germana, idişul, engleza, spaniola, portugheza şi franceza şi, la modul colocvial, italiana, şi greaca.
După ce și-a terminat studiile a plecat în Egipt, unde a lucrat la întreţinerea Canalului Suez. A mai călătorit prin Orientul Mijlociu și a ajuns până în India, China şi Japonia. În 1881 revine în România pentru ca să-şi viziteze familia şi să-şi reglementeze documentele şi statutul de cetăţean romăn. Deşi născut la Bucureşti, fiind evreu, i-a fost refuzată cetăţenia. Jignit şi dezamăgit, Popper părăseşte țara natală pentru todeauna.
Începe un nou voiaj care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada şi Statele Unite, unde rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare şi urbanizare a oraşului. În anul următor, proiectează sistematizarea oraşului şi portului Havana – Cuba, pe atunci o colonie spaniolă. Din Cuba pleacă în Mexic, unde face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la o publicație a emigranților.
Divergenţele dintre Chile şi Argentina cu privire la ocuparea şi colonizarea Patagoniei, un arhipelag de 72.000 km2 datează de prin anii '40 ai secolului al XIX-lea. Argentina a pornit în 1870 o controversată campanie de cucerire a deşertului şi de subjugare/nimicire a populaţiei băştinaşe, amerindienii selk'nam, cunoscuţi şi ca ona, din sudul provinciei. După aproape o jumătate de secol de ciocniri şi tensiuni, Argentina şi Chile semnează la 23 iulie 1881 Tratatul Frontierelor, Ţara de Foc devenind atât pentru Argentina (22.000 km2), cât şi pentru Chile (50.000 km2) un important areal geopolitic introdus în programele naţionale de colonizare.
Căpitanul de fregată chilian Ramón Serrano Montaner a organizat în anul 1879 o expediţie în Ţara de Foc unde a găsit nisipuri aurifere şi chiar pepite de aur la Cabo Vírgenes, cunoscut drept Capul celor 11.000 de Fecioare sau Capul Horn, provincia Santa Cruz. Ştirea despre descoperirea lui Montaner i-a ajuns la urechi lui Popper în anul 1885, la vârsta de 28 de ani, când se afla în Brazilia. Se hotărăște pe loc și pleacă la Buenos Aires unde Popper intră în relaţii cu societatea politică şi cu oameni de afaceri din Argentina, cărora le expune planul său: descoperirea aurului din Santa Cruz, într-o regiune pe care a denumit-o „râpa dezolării” fapt care putea aduce Ţara de Foc în prim-planul exploatării aurului din Argentina. Și chiar se duce.
La reîntoarcerea în Buenos Aires el prezintă o expertiză preliminară care consideră că exploatarea auriferă ar putea fi mai productivă, aşa că începe să strângă personal şi materiale pentru organizarea unei explorări ştiinţifice mai temeinice în Patagonia.
La Punta Arenas, în Chile, recrutează şi un grup de salahori (peoni), în total, 18 oameni. Popper ceruse autorizaţie pentru a transporta şi oameni înarmaţi, ca o gardă personală. Expediția are succes. Aşa cum prevăzuse, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţineau aur, într-o cantitate mai mare decât în restul Patagoniei.
Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune foarte neprietenoasă, bătută de vânturi, în punctul aflat la 53° 1´20´´ sud şi 68° 15´ vest, construieşte instalaţii de spălare a aurului şi locuinţe pentru o comunitate numeroasă. El întemeiază astfel o colonie căreia îi dă un nume semnificativ: El Páramo (Pustiul) – astăzi Río Grande – cea mai importantă dintre aşezările miniere pe care le-a ridicat Popper în Ţara de Foc. Pentru a economisi forţă de muncă inventează o instalaţie care valorifică forţa valurilor. În câteva săptămâni, reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi.
Dar spre El Páramo se îndreapta un val de aventurieri, marinari, dezertori și puşcăriaşi evadaţi. Popper nu agreează invazia căutătorilor de aur din sudul Patagoniei în zona administrată de el. Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestei populaţii problematice, Popper recrutează în anul 1888, o grupare armată de mercenari, în majoritate iugoslavi şi austrieci, ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace.
Revine la Buenos Aires pentru a primi aprobarea de a înfiinţa primul comisariat de poliţie la San Sebastián şi-l numeşte pe fratele său, Maxim Popper, comisar de poliţie cu 12 jandarmi aflaţi sub ordinele sale. Revenit la El Páramo, Popper găseşte aşezarea abandonată. Oamenii plecaseră luând cu ei 24 kilograme de aur. Popper îi urmăreşte pe fugari şi recuperează aurul furat.
Reîntors la El Páramo, are o serie de confruntări cu un grup de căutători de aur, veniţi din zona chiliană a Ţării de Foc. Românul, împreună cu doi camarazi, îi atacă punându-i pe fugă cu focuri de armă. Fugarii se retrag în Chile, la Punta Arenas, unde se plâng de Popper că ar fi un despot crud. Pe 9 august 1888 are loc o manifestaţie publică în piaţa oraşului Punta Arenas, unde populaţia cere capul lui Popper apoi, sprijiniţi de autorităţile chiliene locale cu arme şi civili înarmaţi, îi atacă colonia distrugându-i instalaţiile şi dându-i foc.
Popper reatacă unităţile de gherilă chiliene în ianuarie 1889. Victoria lui Popper a fost totală şi s-a datorat mai mult ingeniozităţii sale decât puterii militare: el avansează în primul flanc cai pe care se aflau manechine deghizate în soldaţi și, după ce chilienii îşi irosesc muniţia contra acestor manechine, îi atacă și îi alungă. Acest succes militar îi conferă lui Popper un prestigiu fabulos. Chile renunţă la şicanele de frontieră de pe teritoriul argentinean.
Lui Popper i se acordă în mod oficial o serie de privilegii: dreptul de a dispune de o armată proprie, cu uniforme şi armament, bate monede proprii din aur de 1 şi 5 grame şi, în anul 1891, îşi imprimă propriile timbre poştale de 10 centavos, care, purtând iniţiala numelui său, îi creează, evident, probleme cu autorităţile locale. Dar nu se oprește. În anul 1889 Julius Popper a bătut propria sa monedă de aur, care a purtat denumirea de Popper.
Căutătorii de aur din zona chiliană nu au fost singurii duşmani ai lui Popper. Guvernatorii argentinieni locali îşi simţeau subminată autoritatea de câtre aventurierul nostru care nu avea vreo funcţie oficială, dar îşi permitea să emită propriile monede şi timbre poştale, să creeze localităţi, o staţie de poliţie, şosele, linie maritimă de aprovizionare, telegraf şi mai ales, să-i critice cu asprime în presa centrală.
Într-o conferinţă din cadrul Institutului Geografic Argentinian Popper expune harta limitelor internaţionale ale Ţării de Foc. Cu această ocazie, el nu îi prezintă pe băştinaşi ca pe o rasă inferioară, contrazicând imaginea indigenilor războinici care era prezentată în presă. Lansează ideea că creşterea oilor ar fi în viitor mai profitabilă decât exploatarea aurului. Pentru a reveni în Ţara de Foc, i se oferă lui Popper goeletele „Julieta” sau „Toro” de către guvernatorul Strâmtorii Magellan, ambele fiind nave aflate sub drapel chilian. Dar juca pe două fronturi. Și pe cel chilian șipe cel argentinian.
Guvernul Argentinei îi acordă românului 80.000 hectare în Ţara de Foc pentru a-şi realiza proiectul. El repartizează loturi de 100 hectare la 250 familii de băştinaşi, adică 55.000 hectare îi rămân lui Popper. Acesta începe să construiască locuinţe, biserici, să aducă alimente pe care le vinde locuitorilor, aflaţi în număr de vreo 2.000. Dar Popper nu se opreşte aici. Cere să i se acorde în concesiune 375.000 hectare în Ţara de Foc pentru a aduce 100 familii din Europa şi 40.000 de oi, oferindu-se să execute diferite lucrări, cum ar fi canalizarea Râului Grande, un chei la San Sebastián, un far, 100 km de şosele, locuinţe pentru cele 100 familii.
Guvernatorul local îl acuză pe Popper de fraudă şi de evaziune fiscală prin intermediul propriei emisiuni de timbre poştale. La rândul său, Popper îl atacă pe guvernator în cele mai înalte sfere politice, unde are relaţii importante. El propune uniunea instituţională a teritoriilor Santa Cruz şi Tierra del Fuego sub o guvernare unică. În cele din urmă, câștigă și guvernatorul este revocat din funcţie.
Popper a creat o și flotă care făcea curse periodice între El Páramo şi Punta Arenas. Se poate spune chiar mai mult: a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite.
După afirmaţiile sale consemnate în registrele oficiale din Buenos Aires şi Punta Arenas, Popper ar fi extras din Ţara de Foc 600 kilograme de aur. Activitatea lui Julius Popper în Patagonia s-a desfăşurat într-o regiune geografică deosebit de periferică, nedezvoltată, departe de vreo administraţie statală organizată, în toiul „goanei după aur”, când aventurierii căutători de aur nu se jenau să caute metalul preţios chiar şi în taşca celor care l-au găsit deja. Infiltranţi şi instigatori chilieni au convins triburi locale de indieni să atace coloniile şi minele lui Popper. Acesta şi-a apărat kilogramele de aur cu arma în mână, în lupte sângeroase.
În campania de denigrare la care a fost supus şi care a constituit principalul cap de acuzare în procesul care i s-a înscenat la Buenos Aires în 1893 i s-a creionat imaginea de „ucigaş de indieni”, susţinută de mulţii săi adversari şi sprijinită de mitologia, sau istoriografia chiliană – chilienii nu i-au iertat lui Popper reuşita exploatare minieră faţă de propriile lor insuccese şi faptul că vasta sa activitate de colonizare a frustat Statul Chilian de teritorii largi care au revenit definitiv Argentinei.
Pentru turistul care merge în Ţara de Foc, denumirile sunt ciudate. Majoritatea denumirilor sunt atribuite indienilor, dar, de fapt, multe din denumirile geografice din Ţara de Foc sunt româneşti. Aceasta se datorează faptului că inginerul român Julius Popper a dat reliefului sud-american numele pe care le respecta mai mult, nume din ţara sa de origine. Şi astăzi, Popper este considerat de argentinieni ca fiind de origine română, foarte rar pomenindu-se de faptul că era evreu.
În anul 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, destinată alcătuirii unui atlas, în care pentru, prima dată, apele care scaldă acest ţărm au primit numele sub care sunt cunoscute şi astăzi: Marea Argentinei. Tot astfel au primit denumiri româneşti unele elemente ale reliefului din Ţara de Foc cum ar fi: râul Ureche, munţii Lahovary, Manu sau Rosetti. Regina în numele căreia a declarat că a „cucerit” Ţara de Foc a fost şi ea imortalizată pe insulă prin Munţii Carmen Sylva – numele de scriitoare al Reginei Elisabeta I a României, munţi aflaţi la vest de golful San Sebastian; tot în aceşti munţi unul din vârfuri se numeşte Punta Sinaia.
La ase ani de la începuturile expediţiei în Ţara de Foc, în anul 1893, Popper se vede implicat într-un proces în care martorii acuzării erau reprezentanţi sus-puşi ai protipendadei politice argentiniene şi în care acuzatul, Julius Popper – care tocmai planificase să efectueze o călătorie la Polul Sud şi se găsea într-un stadiu avansat de pregătire – demascase activităţi ilegale şi imorale ale înalţilor funcţionari din Ţara de Foc.
El este găsit mort la 6 iunie 1893 în casa sa de pe strada Tucumán nr. 373 din Buenos Aires, la vârsta de 36 ani. Medicul oficial care a făcut autopsia a stabilit drept cauză a decesului un stop cardiac, dar dispariţia lui prematură a stârnit comentarii: s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului.
Dar Popper rămâne – atât pentru Argentina, cât şi pentru toată lumea, colonizatorul Patagoniei. Au rămas după el oraşele ale căror baze le-a pus, monezile, timbrele, maşina de spălat aur inventată de el şi noianul de amintiri care i-au asigurat un loc notabil în istoria şi în folclorul patagonian şi argentinian.
Julius Popper a fost şi membru corespondent al Societăţii Regale de Geografie de la Bucureşti, în al cărei Buletin a publicat mai multe scrisori despre cercetările sale din Ţara de Foc şi căreia i-a trimis un album cu fotografii. Într-una din aceste scrisori, Popper îşi exprimă regretul că n-a mai putut reveni în ţară de mulţi ani declarând: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.”
Mai multe relatări despre aceste călătorii, despre locurile pustii si inospitaliere şi despre frumuseţile lor înfricoşătoare au apărut, în româneşte, în ziarul „Românul”, în 1891, texte care revelă şi un scriitor de gen cu mari posibilităţi. Bulevardul principal şi un mare complex comercial din cea mai sudică aşezare importantă americană îi poartă numele şi astăzi.