Se țin de mânuțe ca să nu alunece în noroiul uliței. Cu ghiozdănele în spinare, o ceată de copilași din clasele unu-patru deschid cu râsetele lor primele porți ale vieții.
Nu-i sperie noroiul și nici cei 10 kilometri parcurși zilnic între școala din comună și satul lor de pe deal. N-au încă etaloane cu care să-și compare copilăria. Nu știu ce-i ăla calculator, tabletă sau laptop. Au văzut, însă, la părinți, telefoane mobile pe care le folosesc atunci când trebuie chemată Salvarea pentru vreun bolnav. Îi enervează noroiul, dar dacă-i întrebi, spun că e mai bun decât zăpada care le îngheață picioarele în cizmele de cauciuc. „Lui Ionuț i-au degerat trei degete acu două ierni și la spital i le-au tăiat. Săracu’... A greșit că a uitat să-și pună pungi în picioare înainte să le bage în cizme”, îmi spune un băiețel de clasa a III-a. O fetiță alunecă și cade într-un genunchi în noroi, dar e smucită imediat în sus de mânuța fetei lângă care mergea. Începe să plângă. Ceilalți râd și-i spun că n-a pățit nimic, că nu s-a lovit.
Micuța își freacă pantalonașul pe genunchi și spune că a murdărit- o pe „Kitty”. Celebrul desen care a cucerit fetițele de pe mapamond se ițește de sub stratul de noroi, șters cu sârg de mânuța copilei. Primise pantalonașul de la o fundație care vine des la ei în sat „cu ajutoare”. Ea a fost singura care a avut noroc ca în pachețelul ei să fie pantalonașul, un tricou, o cărticică și o păpușă „Helo Chiti”. Așa îi spusese doamna învățătoare că îi zice, când a povestit tuturor în clasă despre păpușa pe care numai ea o are. Tricoul și pantalonul nu le poartă decât duminica, la biserică. Mama zice că sunt haine de sărbătoare sau când merg la oraș, la doctor. A luat acum pantalonașul fiidcă restul hainelor erau ude de la „torențiala” care s-a abătut asupra satului lor în urmă cu o zi.
Copiii continuă cu veselia până aproape de intrarea în sat. Cei mai mari știu că dacă primarul lor ar ști ce să facă sau „de la județeană” ar veni „fonduri europene” ar avea și ei un drum asfaltat și microbuz să-i ducă și să-i aducă de la școală. Așa le-au spus părinții, așa au auzit la televizor.
Încet-încet, piticii cu ghiozdănele încep să se împrăștie pe la casele de pe uliță. Mămicile îi așteaptă la poartă, unele cu prunci în brațe. Au avut și ele visuri când au fost în școală, au sperat mereu ca micuții lor să nu facă drumul pe care l-au făcut ele până în comună. Mereu le-au promis primarii, când au chemat sătenii la vot. Nu le-au făcut nimic, doar le iau taxele. „Nici Daniel, un băiețel de la noi din sat, nu murea de cancer dacă aveam drum”, spune o mamă. „Scrieți asta la ziar, când o să ne cheme să votăm pentru Europa, că Salvarea nu poate veni să ne ia copiii ca să-i ducă la tratament, că n-avem bani de medicamente, deși ei spun că sunt gratis, și că ne mor copiii fără să apuce să aibă copilărie. Noi suntem proști, de la țară, dar dacă ei se duc la parlamentul ăla din Europa, să facă, să ceară ceva ca să trăim și noi cum trăiesc țăranii din alte țări, să știe și copiii noștri că viața nu-i numai glod, rânit la animale și muncă la câmp. Eu am făcut liceul la oraș, dar n-am găsit de lucru și a trebuit să mă întorc aici. Copiii ăștia nici școala primară n-o mai termină, cu drumul ăsta obositor. Scrieți pentru parlamentarii ăștia care la alegeri ne cerșesc voturile că, nu-i așa, iau mii de euro salariu acolo, că sunt datori și față de noi, țăranii. Îi trimitem acolo ca să avem și noi o fărâmă de viață civilizată, cum au țăranii francezi, englezi, spanioli, italieni. Ei sunt datori să-i învețe și pe primarii din sate cum să ia banii europeni și să ne bage apă, să ne facă drumuri. Ne-au tot făcut promisiuni la televizor, că pe aici n-au cum veni, că-i noroiul până dincolo de glezne. Să vedem după duminică dacă și ce vor face. Știți că e tot Duminica orbului? E scris în calendar: Duminica orbului din naștere”.
Recomandările noastre
