Pentru că s-a născut pe 29 februarie, și nu suntem în an bisect, semnalăm astăzi, grație eforturilor criticului literar Paul Cernat, împlinirea a 82 de ani de la nașterea, la Bulzești-Dolj, a lui Marin Sorescu (m. 8 decembrie 1996, București)

A fost unul dintre foarte puținii noștri scriitori compleți la nivel de vîrf: poet șaizecist de prim-plan, autorul a două capodopere (ciclul epopeic «La Lilieci» și testamentarul «Puntea», dictat de pe patul de moarte), cel mai bun dramaturg din România postbelică (înaintea unor Horia Lovinescu, D.R. Popescu sau Teodor Mazilu), critic și eseist sclipitor (vezi «Insomnii», «Teoria sferelor de influență», «Starea de destin», «Ușor cu pianul pe scări»), romancier de neignorat”, sunt primele tușe schițate de istoricul literar Paul Cernat.

FOTO: Tânărul Sorescu (stânga), în genunchi în fața maestrului Tudor Arghezi

Trădat de trei colegi

Incursiunea în universul sorescian continuă: „A ținut și un jurnal intim, care a apărut pînă acum fragmentar. «Singur și pieziș» (ca Arghezi), paradoxal și insolit ca artist, omul era un hiperlucid auster, introvertit cu mari rezerve de candoare.

Cel mai tradus dintre scriitorii autohtoni ai anilor ’60-’80, traducător el însuși de poeți de pe toate meridianele, prieten și intervievator al unor star-uri poetice mondiale, de la Seamus Heaney la beatnici (vezi culegerea de interviuri «Tratat de inspirație»), laureat Herder și aflat în cărți pentru Nobel, a devenit obiectul multor invidii și suspiciuni. În 1992, trei colegi i-au blocat la Stockholm, din motive politice, candidatura (ca altădată, alții, lui Lucian Blaga)”.

L-a demascat ca plagiator pe Eugen Barbu

Și câteva amănunte piperate oferite de profesorul Paul Cernat: „În 1991, «trădătorul dat cu noua putere fesenistă» a fost îndepărtat, din motive «revizioniste» de la revista craioveană Ramuri - după ce Marin Sorescu se identificase cu revista craioveană și cenaclul ei. Ironie a istoriei: va fi nevoit să-și dea demisia din Uniunea Scriitorilor, după ce rivalul Eugen Barbu, demascat chiar de Sorescu ca plagiator în 1979, fusese eliminat cu oprobriu”.

„Primul interviu cu Eliade

„Sorescu a fost cel care a editat opera de sertar a lui I. D. Sîrbu și a realizat, între scriitorii din România comunistă, primul (mini)interviu cu Eliade, în 1966... Linșajul moral suferit ca ministru al Culturii, în perioada 1994-1995, i-a alimentat cancerul hepatic care l-a răpus. Mai înainte, represaliile în urma implicării în Meditația Transcedentală (1982) îi provocaseră un diabet dur (din dizgrație fiind salvat de Adrian Păunescu)”, detaliază Paul Cernat.

Scriitor pentru copii

Marin Sorescu a fost și un excelent povestitor pentru copii: „Într- o istorie autohtonă a literaturii pentru copii, acest spirit ludic și copilăros ar putea oricînd figura cu, să zicem, «O aripă și-un picior » (1970), «Ocolul infinitului mic pornind de la nimic» (1973), «Micii grădinari în minunata lume a plantelor» (1987), și memorabilul «Unde fugim de-acasă» - aproape teatru, aproape poeme, aproape povești (1966). Unele sînt ilustrate de autorul însuși (care a fost și un bun artist plastic)”, apreciază Paul Cernat.

FOTO: Marin Sorescu a cochetat și cu pictura

„Dincolo de mizeriile biografice și de moarte…”

Alte câteva repere literare: „Piesele-fanion sunt cele din ciclul «Setea muntelui de sare»: (hit-ul dramatic «Iona», monologul metafizic «Paracliserul», arhaizanta «Matca»), unde mitul e tratat în cheia parabolei existențialiste. Causticele «Există nervi» și «A treia țeapă» sau parodicintertextuala «Vărul Shakespeare », l-au plasat în zona subversivității. În realitate, Marin Sorescu a fost un avocat subtil al refamilizării cu Istoria și miturile ei”, consideră Paul Cernat.

Răzbirea spre lumină

În încheiere: „Chiar dacă nu au magnitudinea poeziei și dramaturgiei, nici relevanța criticii și eseisticii, romanele sale inteligente și fantezist ironice - fresca «Trei dinți din față» (1978), metaromanul «Viziunea vizuinii» (1982), dar și atipicul, postumul inedit «Japița» ar merita, cred, mai multă atenție. «Răzbim noi pînă la urmă la lumină » - finalul «Ionei» e valabil pentru întreaga operă a lui Marin Sorescu: dincolo de mizeriile biografice și de moarte, ea aparține unui învingător postum”.