Cristian Popescu (1959 – 1995) a fost singurul scriitor nouăzecist a cărui forță a înzestrării pentru literatură și finețe a sensibilității se pot compara cu cele ale liderului incontestabil al optzeciștilor, Mircea Cărtărescu.
Moartea, abstracțiunea absolută, l-a oprit din scris pe Cristian Popescu șocant de devreme, așa că nu avem acum decît promisiunea a ceva ce ar fi putut fi o operă poetică de mare și rară valoare. O promisiune certă, așa zicînd, dar numai o promisiune. Chiar și așa, ceea ce avem este destul pentru a-i atribui lui Cristian Popescu un fotoliu regal în scena poeziei noastre optzecist-nouăzecistă, altfel foarte zgomotoasă ca țîfnă și dezamăgitor de săracă ca valoare estetică. Și, cu mult mai important decît plasamentul său generațional, chiar dacă a publicat puțin și a dispărut repede, pe Cristian Popescu îl putem însemna în rîbojul lumii printre poeți. El a fost un poet adevărat, un Poet, într-o lume în care așa ceva nu mai există.
Autor a trei volume publicate la cumpăna vremurilor („Familia Popescu” în 1987, ”Cuvînt înainte” în 1988 și ”Arta Popescu” în 1994), Cristian Popescu a fost un om chinuit de o boală cumplită și fericit de un dar poetic ieșit din comun. Pe lîngă volume, Cristian Popescu a lăsat manuscrise care sînt, astăzi, studiate de criticii literari cu acribia cu care sînt studiate manuscrisele unui alt genial chinuit, Eminescu. Mircea Martin crede că un anume vers al său, «Visele din capul mamei vor încolți la copilaș în inimă», este revelator pentru credința lui Cristian Popescu despre poezie: întîlnirea visului cu gîndul. În mai toate poemele sale, unele scrise în formă de proză, dar cu ritm poetic, ca și cum într-un corp de proză bate o inimă de poezie, atmosfera este indusă genial, prin vorbe puține și nepretențioase (de aceea nu puțini l-au plasat în vecinătatea lui Bacovia), iar gîndul călăuzitor spre o anume revelație se dezvoltă în logica cea mai firească, familiară, banală aproape. Știu că pomele sale despre tramvai au, deja, statut de cult, iar obsesivele sale referiri la copii intrauterini emotioneaza puternic pe oricine. In mod deosebit astăzi, nu știu de ce, mi-a venit în minte un poem al lui. Poemul se cheamă ”Trebuiau să poarte un nume”, aluzie la un alt foarte cunoscut poem atit de recitat pe scenele propagandei naționalist-comuniste încît și-a pierdut orice valoare. Așadar:
«Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crîşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mîinii în lanţuri. De zăngăneau cîrciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gîturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela. Dar mai ales a existat o baladă numită "Mioriţa", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef." Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă. Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis... Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu la ţîţă, cu lapte... Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...»
