„Sunt un bătrân şaizecist înrăit şi am o maşină de scris a cărei literă K s-a defectat în aceeaşi zi cu moartea lui Kennedy, în timp ce băteam la ea numele lui Franz Kafka. Piesele mele au multe teme, obsesii care se caută, se găsesc, se regăsesc. Dar nu-i vina mea. Eu nu fac decât să declanşez un conflict care mi se pare interesant, restul e treaba personajelor mele. Ca dovadă că şi în interiorul unui text teatral există o democraţie. Că nu totul se face la comandă. Amintiţivă de Ghilotina. Acolo e vorba de o revoluţie care începe tragic şi se sfârşeşte grotesc. Ei bine, am vrut, am ţinut cu tot dinadinsul să scriu în sfârşit o piesă tragică. Evenimentele acelui Decembrie ‘89 îmi justificau această dorinţă, dar, pe măsură ce înaintam, o zi, o pagină, o zi, o pagină, sintagmele postrevoluţiei „Nu ne vindem ţara”, „Noi muncim, nu gândim” - mi-au împins piesa în derizoriu, în groapa grotescului, fără nici o putinţă de a o controla. Ceea ce a rămas tragic în această piesă sunt parantezele. Citiţi-le cu atenţie şi veţi descoperi în ele neputinţa poetului de a rămâne poet, a tragediei de a fi până la capăt o tragedie”.

Ceea ce ați citit este una din declarațiile făcute de marele dramaturg Iosif Naghiu jurnalistei Adina Barda într-un interviu luat cu puțin timp înainte ca scriitorul să treacă în veșnicie, în anul 2003.

Pentru cei care nu știu cine este Iosif Naghiu fac doar o scurtă precizare: cenzura ceaușistă i-a interzis două piese de teatru, ambele jucate la „Bulandra”, pentru că satira și subtilitățile lui erau necruțătoare. Camarila ideologică a lui Ceaușescu a sesizat pericolul ațâțării libertății de gândire a societății anilor 70, precum și faptul că politica partidului comunist e luată în balon de tânărul dramaturg. Cenzura i-a permis să mai pună în scenă doar trei piese între 1971 și 1990, deși Iosif Naghiu a continuat să fie premiat pentru textele sale – teatru, poezie, articole literare - de Uniunea Scriitorilor, Asociația Scriitorilor București și Academia Română. Nici că se gândea cineva, acum 40 de ani, că textele lui Naghiu vor fi actuale și în zilele noastre!

Așa cum sfătuia dramaturgul în declarația pe care am reprodus-o mai sus, eu am fost atentă la paranteze. La parantezele lui din piesa „Ambasada Iubirii”, pe care am văzut-o jucată la cel mai nou teatru al bucureștenilor – Teatrul Dramaturgilor Români -, de pe Calea Griviței nr.62-64.

Era sâmbătă, ora 16.00, iar afară, la vreo câteva sute de metri, se adunau oamenii la „Mitingul lui Dragnea”. Simpatizanți ai lui, ai partidului, oameni care nu acceptă abuzurile procurorilor sau ale altor autorități, persoane mânate de cine știe ce alte gânduri, jurnaliști din toate flancurile presei și, bineînțeles, polițiști și jandarmi, pompieri și ambulanțe. Noi, vreo 60 de bucureșteni, așteptam cuminți întro sală mică și cochetă să se ridice cortina și să o vedem pe magnifica Maia Morgestern, pe Anca Sigartău, Dana Rogoz și pe Toni Cristin în premiera „Ambasada iubirii”, scrisă de Naghiu în 1978. La urma urmei, și cei de afară, din Piață, și noi, cei din sală, suntem figuranții unei piese de teatru ce a cuprins România ultimilor doi ani…

Tulburătoare actualitate. Surprinsă și sugerată cu mult talent de regizorul-actor Marius Bodochi! Pe măsură ce scenele se derulau, iar actorii ne uluiau de-a dreptul, trecându-ne prin râs, emoție, fior de „déjà vu” și implacabila tristețe că nu se întrevede speranța unui happy-end, comedia dramaturgului Naghiu ne arăta că, întotdeauna, rezolvarea se petrece conform planului. Fix ca în politică. Pentru că, da, piesa lui Naghiu este scrisă într-o cheie politică! „Ambasada Iubirii” are la bază atacul terorist comis asupra unei clădirii în care locuiau ambasadorul, soția sa și cele două fiice. În acel mediu închis, luxos și mustind de erotismul personajelor care îl populau, au intrat în forță teroriștii. Chiar și cu ei acolo, iubirea înfășura și copleșea fiecare personaj, de parcă nimic altceva nu exista pe pământ și nimic rău nu putea atinge acea familie. Să o auziți pe Maia Morgestern când spune: „Ambasadorul, când constată că lucrurile merg prost, schimbă guvernul, nu bazinul”! Ei sunt captivi, huliți, amenințați sau luați în derâdere, dar nimic nu pare să-i atingă, să le schimbe filosofia de viață și să le știrbească din putere.

Șeful grupului de teroriști îi spune ambasadorului că ordinul lui nu este să-l împuște, ci să-l convingă să se sinucidă. Diplomatul cere ajutor șefului Poliției, care îl sfătuiește nonșalant să execute sinuciderea căci „toate străzile sunt blocate”.

Prim-teroristul este ajutat în îndeplinirea misiunii de „Ideologul convingător”, un gay cu fes curcubeu care, în final, își face cu brio treaba: îl convinge pe ambasador să se sinucidă! Nu-l plânge nimeni pe politicianul diplomat, nevasta și cele două fiice se limitează la voalul cernit și cochet.

Cât de bine seamănă ambasadorul lui Naghiu cu liderii politici ai zilelor noastre! Prizonieri ai propriilor sisteme, președinți de țară, premieri sau lideri de partid, mulți dintre ei ajung la un moment dat să stea cu spatele la zid, încercând să facă față celor care-i atacă sau urmează să-i execute sau...să-i convingă să se sinucidă politic, să dispară de pe scena puterii. Să fie „ambasadorul” întruchiparea lui Iliescu, Năstase, Constantinescu (n.r. Iosif Naghiu doar pe ei i-a văzut la cârma țării!), Băsescu, Tăriceanu, Antonescu, Ponta sau Dragnea?

Cine să fie teroriștii? Cred că definiția lui Iosif Naghiu de acum 40 de ani se potrivește și azi:„Teroriștii reprezintă un concern nou, multinațional, care a ocupat ambasada ca să protesteze împotriva terorismului”.

Ce-i de făcut? Ne spune Maia Morgestern (soția ambasadorului), cum numai ea poate accentua: „Nu pot să fac nimic, încalc protocolul”.