SUA presupun în mod eronat că Rusia, China și Iran își doresc „stabilitate”.

Giorgia Meloni a fost câștigătoarea la reuniunea G7 de săptămâna trecută. Indiferent că vorbim de „privirea morții” cu care l-a tratat pe președintele francez Emmanuel Macron sau de modul în care a reușit să încheie un acord pentru mărirea influenței Romei în UE, premierul italian a avut o întâlnire la nivel înalt productivă. Stigmatizată cândva drept o neo-fascistă ivită de la periferia dreptei radicale europene, Meloni s-a integrat profund în inima politicii europene. Ea a devenit un model pentru personaje precum Marine Le Pen din Franța, iar întreaga UE pare să se deplaseze în direcția lui Meloni în privința unor chestiuni precum migrația și schimbarea climei.

SUA, din greșeală în greșeală

Joe Biden, din contră, are dificultăți. Dacă susținătorii administrației acuză o filmare trunchiată și tendențioasă arătându-l pe președinte rătăcind confuz pe gazon, acea imagine simbolizează totuși foarte bine starea politicii externe americane, care în mare măsură s-a rătăcit.

Problema nu e lipsa activității. Dacă frecvența zborurilor ar putea fi recompensată cu Premii Nobel, administrația Biden ar fi fost până acum multiplă laureată. Dar nu acolo ne aflăm. În Orientul Mijlociu, Europa și Extremul Orient SUA și prietenii lor au parte de mai puțină siguranță decât în ianuarie 2021. Un conflict între marile puteri e mai probabil astăzi decât oricând altcândva în ultimele decenii.

Esența problemei e de ordin conceptual. Administrația Biden a priceput prea târziu legăturile existente între problemele cu care se confruntă, și chiar și mai lent a reușit să tragă concluziile ce se impun. A ignorat mult prea mult timp elementele unei strategii și un țel comune și tot mai pregnante la marile puteri revizioniste, China, Rusia și Iran, și la cele mai mici, precum Coreea de Nord și Venezuela.

Planuri date peste cap

Avantajele unui sistem mondial dirijat de SUA îi erau atât de evidente administrației Biden, încât ea a presupus că și celelalte țări sunt în general de acord că așa ar trebui să funcționeze lumea. „Stabilitatea”, gândea ea, e un interes împărtășit de aproape toată lumea. Atunci când o criză erupe - în largul Filipinelor, în Marea Roșie, la granița nordică a Israelului, în Ucraina - subordonații lui Biden s-au grăbit instinctiv să „stabilizeze situația”, să ofere „căi de evacuare” și „detensionare” și în general să liniștească lucrurile.

Din nefericire, această abordare e extrem de depășită. China, Rusia și Iranul nu au vreun set de obiective ori valori comune pozitive, dar au interesul comun de a submina sistemul mondial coordonat de SUA. În loc să considere crizele probleme ordinare necesitând acțiuni uzuale pentru refacerea stabilității, ele văd crizele drept ocazii de a submina America.

În vremuri acum apuse, China și-ar fi dorit poate ca America să stabilizeze Orientul Mijlociu și să mențină deschisă ruta comercială prin Marea Roșie. În definitiv, Chinei îi place petrolul ieftin și n-ar vrea să vadă perturbat transportul maritim pe rute cruciale pentru comerțul ei extern. Acea logică e încă valabilă, însă acum interesul Chinei de a grăbi declinul puterii americane îi surclasează interesul pentru stabilitatea Orientului Mijlociu. În loc să încerce să-l ajute pe Biden să liniștească Orientul Mijlociu, Beijingul caută să exploateze acele tensiuni regionale pentru a-i submina poziția Washingtonului.

Interese care nu mai coincid

Similar, acum 15 ani SUA ar fi putut conta pe faptul că noi și Rusia aveam interesul strategic comun de a împiedica dobândirea armei nucleare de către Iran și consolidarea arsenalului nuclear nord-coreean. Acum nu. Nu încape îndoială că Kremlinul e profund suspicios față de Teheran, iar spre Phenian privește cu dispreț, însă susținerea celor două regimuri e un preț pe care Rusia e dispusă să-l plătească, dacă de el e nevoie pentru a a-i face viața dificilă Americii.

Ce-i unește pe revizioniști e percepția lor că America, suprasolicitată și dezbinată intern, e pregătită pentru a fi înlăturată. Ei cred că cea mai bună cale de a-i degrada și în cele din urmă a-i distruge puterea Americii e să genereze și mai multă instabilitate și crize în cât mai multe locuri, astfel încât resursele și voința să ne fie suprasolicitate, rătăcindu-ne și poticnindu-ne în timp ce curentul istoriei se întoarce împotriva noastră.

Manualul convențional de gestiune a crizelor nu va ajuta aici. Politica externă americană trebuie să iasă din zona de gestiune și reacție și să treacă în modul de prevenție. Puterile revizioniste trebuie să fie făcute să petreacă mai puțin timp plănuind cum să submineze America și mai mult timp îngrijorându-se de ce vor fi pus SUA la cale împotriva lor.

Ce se întâmplă în Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu ne oferă o ocazie de a schimba dinamica. Iranul, sprintând spre arma nucleară pe care încă nu o deține, e cea mai suprasolicitată și mai fragilă dintre puterile revizioniste majore. A învăța Iranul că sprijinul pentru Houthi, Hamas și Hezbollah e o strategie proastă ar contribui la stabilizarea Orientului Mijlociu de 100 de ori mai mult decât orice rezoluții despre Gaza negociate la sânge în Consiliul de Securitate ONU. Le-ar insufla o prudență sănătoasă și decidenților de la Moscova și Beijing.

Mai sunt și alte opțiuni, însă timp nu prea mai e. Dacă această administrație nu-și va schimba abordarea, imaginea lui Biden rătăcind fără rost, fie ea manipulată de editor ori nu, va fi cea care-i va defini președinția.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA / wsj.com