„Cazuri izolate!”, se strigă ori de câte ori se petrece câte un fapt grav, care pare ieșit din comun. Acum ceva vreme, în timpul Pandemiei, un biet om cu serioase probleme psihice, alerga pe scările unui bloc înarmat cu o forfecuță de unghii. A fost împușcat din spate de un polițist care i-a ciuruit spinarea cu șase focuri de armă. Nu somat, nu focuri în plan vertical, nu oprit prin foc în membrele inferioare. Lichidat din prima.

Au mai urmat multe alte cazuri de oameni bătuți aiurea, schilodiți și chiar omorâți de polițiști decăzuți la absolut din condiția umană. Ultimul, Eduard Giosu, băiatul acela drogat, care nu s-a manifestat nicio clipă a fi vreun pericol, decât poate pentru el însuși.

După toate aparențele, dar mai ales după toate eforturile de a se ascunde indiciile care i-ar incrimina pe polițiști, acesta a murit atunci când era deja în custodia lor, dar toți cu camerele de înregistrare audio-video oprite în momentele care i-ar fi incriminat.

Toți! Ultimele sale cuvinte, aveau să iasă la iveală, atunci când niște înregistrări ale unor camere din zonă au ieșit totuși la iveală: „Nu da!”

În timp ce polițiștii Secției 17, cei care l-au reținut pe tânăr până a murit, afirmă că tânărul și-a pricinuit singur vătămările, martorii și probele arată că victima a fost bătută cu bestialitate. Nu este un caz singular. Încercați o căutare pe Google cu sintagma „omorât de polițiști”.

Poliția și violența

„Cazul bătrânului omorât sub piciorul polițistului a ajuns, în sfârșit, la instanță, după doi ani. Unul dintre polițiștii care s-au purtat animalic cu bătrânul încă lucrează”, „Imagini cu ultimele ore din viața lui Vișinel, bătut până la moarte în sediul Poliției Locale Arad”, „Polițiștii de la Secția 16 anchetați pentru că au bătut un tânăr care, la câteva luni de la incident, a murit, au început să se toarne între ei”, sunt doar câteva din cazurile care vă vor apărea.

„Cazuri izolate!”, s-a auzit ori de câte ori s-a aflat despre moartea unor oameni de mâna unor polițiști. Cum este cu cazurile astea izolate? Când vezi un vârf de iceberg, poți fi tentat să spui că ai de a face cu un „caz izolat”, chiar și când ele sunt mai multe risipite pe o bucată de ocean.

Sub apă însă, ele sunt imense, de șapte ori mai mari decât ceea ce se vede peste suprafața apei. Acolo este grozăvia, pentru că partea aia nu se vede, iar forma nu i se poate intui. Mai multe „cazuri izolate” d-astea pot constitui bariere de netrecut, pentru că partea lor nevăzută este așezată una lângă alta.

Pronunță în stradă condamnări la moarte, pe care le și execută

La fel, veștile astea nenorocite, în care oameni sunt  bătuți, schilodiți și chiar omorâți de polițiști, nu sunt deloc niște cazuri izolate, niște rateuri statistice rod al aleatoriului, ci au un numitor comun continuu, ca un zid de beton alcătuit din mintea, cultura și pregătirea a din ce în ce mai mulți polițiști. Ce este de făcut?

În primul rând, educarea polițiștilor. Atât cea profesională, cât și cea morală. Cea morală nu știu cum s-ar putea realiza, pentru că nu prea văd cine le-ar putea preda așa ceva - asta se învață acasă, de la părinți, la Biserică, din cuvântul preotului, la școală, prin vocea dascălilor.

Strada și maidanul se dovedesc a fi în cazul multor polițiști capabili de fapte abominabile, în cel mai bun caz doar degradante, cu un rol mult mai puternic decât instituțiile pe care le-am menționat mai sus.

De acolo deprind „șmecheria” de gang, pe care o transformă, atunci când îmbracă uniforma de polițist, în confruntare „parte-n parte”, adică trec la făcut ordine după înțelegerea lor și iau aplicatul legii pe cont propriu. La extrem, pronunță în stradă condamnări la moarte pe care le și execută.

Profesional, ar fi mai simplu de educat. În școli serioase, doar în cazuri excepționale din sursă externă, adică din șomaj sau direct de la coada vacii. Învățați că primii chemați să respecte legea și viața sunt ei, că treaba lor este să apere exact legea și viața.

Poliția nu este un Ku Klux Klan

Băgat bine în cap faptul că Poliția nu este un Ku Klux Klan care a înlocuit linșarea negrilor cu aceea a drogaților găsiți pe străzi, a bolnavilor psihic cu comportament ciudat și a oamenilor fără căpătâi, adăpostiți prin scările blocurilor sau prin ghenele de gunoi.

Nu, nu generalizez, există numeroși polițiști care chiar înțeleg că sunt în slujba cetățeanului și sunt dispuși să meargă până la a-și risca viața pentru el. Cei mai mulți dintre ei își înțeleg rolul pe care îl joacă împotriva a ceea ce se numește pericol social.

Nu doresc decât să atrag atenția asupra tentației pe care o au ei înșiși, chiar și polițiștii devotați Cetății, aceea de a considera că faptele grave comise de colegi de-ai lor pot fi aruncate în tomberonul pe scrie „Cazuri izolate”.

Oricât de rare ar fi ele, cazurile astea, cauzele se găsesc în modul disprețuitor în care polițiștii îi privesc, iar asta la modul general, pe unii dintre semenii lor.