„Pace prin forță” și „Ești mai bine astăzi decât acum patru ani?” sunt cele două sloganuri a lui Reagan care au fost reluate de Donald Trump în campania sa electorală pentru noul mandat prezidențial.

Puțină lume cunoștea că Reagan a folosit în anii 80 sloganul „Make America Great Again” în campania sa electorală având și un clip cu acest slogan. Din câte am auzit și citit mulți dintre analiști îl creditează pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov cu încheierea Războiului Rece. Nu este întru totul adevărat.

Administrația Reagan a fost cea care a forțat Moscova să urmeze o cale de reformă care a dus, în cele din urmă, la dezarmarea drastică și sfârșitul imperiului sovietic în Europa de Est. În memoriile sale Reagan se plânge de faptul că nu poate începe discuțiile cu liderii URSS în ciuda ”scrisorilor transmise, scrisori pline de sinceritate”.

La un moment dat o întreabă pe Nancy, soția lui, dacă ”liderii sovietici continu să moară” (Brejnev 1982, Andropov 1984, Cernenko 1985). Până la urmă venirea lui Gorbaciov a facilitat dorința de cooperare a lui Regan cu URSS.

În cartea sa, Dear Mr. President... Reagan/Gorbaciov and the Correspondences that Ended the Cold War, istoricul Jason Saltoun-Ebin scrie că scrisorile confidențiale dintre cei doi lideri mondiali i-au forțat pe cei doi bărbați să „vorbească, să dezbată, să se certe, să nu fie de acord, dar și să ofere propuneri chiar și atunci când credeau că nu va fi posibil niciun acord.”

„Atât Reagan, cât și Gorbaciov au recunoscut că schimbarea urmează și amândoi au vrut să fie de partea corectă a istoriei”, scrie istoricul. „Dar trebuiau să găsească o modalitate de a depăși patruzeci de ani de ideologie din Războiul Rece. Trebuiau să găsească o modalitate de a avea încredere unul în celălalt.” Scrisorile au oferit această posibilitate.

Poate fi Trump o copie a lui Reagan?

După cum arată clar în cartea sa ”The Art of the Deal/Arta negocierii”, Trump trăiește pentru a negocia. Trump crede cu fermitate că, într-o negociere cu un adversar puternic, trebuie să se deschidă agresiv, dar apoi să caute momentul crucial pentru a se stabiliza.

Astăzi, Statele Unite se află în, cel puțin, al cincilea an al unui al Doilea Război Rece, de data aceasta cu China, o confruntare care a devenit și mai periculoasă sub administrația Biden. În primul mandat Trump a reușit să convingă establishmentul de la Washington că ascensiunea Chinei trebuie limitată.

Care ar trebui să fie scopul în mandatul al doilea?

Poate exact ce a făcut Reagan: dialogul diplomatic cu cel mai puternic adversar. Dialogul ar reduce riscul de coșmar al celui de-al Treilea Război Mondial. Sunt sigur că aveți dubii la ceea ce scriu. Da pentru că între cei doi există diferențe majore.

Trump este un protecționist; Reagan era un politician care credea în comerțul liber fără intervenția guvernului. Trump este la fel de ostil față de imigrația ilegală pe cât a fost de relaxat Reagan în legătură cu aceasta.

Personalitatea publică a lui Trump este la fel de abrazivă pe cât a fost de genială a lui Reagan, la fel de răzbunătoare pe cât a fost de mărinimoasă a lui Reagan. Și nu în ultimul rând cei doi au fost la un pas de a fi asasinați.

La fel ca Reagan – care a fost împușcat de John Hinckley, Jr., la doar două luni după inaugurarea sa – Trump a supraviețuit unei tentative de asasinat în timpul campaniei electorale.

Pronia cerească a avut un rol în fiecare caz. Supraviețuirea lor a fost însoțită de un sentiment de supraveghere divină, deși niciunul dintre oameni nu erau deosebit de devotat credinței lui Hristos.

La fel ca și Reagan, Trump a promis că va reduce dimensiunea guvernului federal. Ambii bărbați s-au angajat să reformeze (în special, să dereglementeze), precum și să reducă cheltuielile. Și, la fel ca Reagan, una dintre prioritățile primului an ale lui Trump va fi extinderea reducerilor de taxe făcute în primul său mandat. La fel ca Reagan, Trump este foarte puțin probabil să reușească să echilibreze bugetul. Dar în mod sigur va încerca.

Vin „Șoimii” și pleacă „porumbeii războinici” de la Casa Albă

Analiștii și istoricii tind să-i judece pe președinții moderni mai mult după succesele și eșecurile lor în politica externă decât după realizările lor interne. Multe din semnificațiile evenimentelor care au avut loc, de-a lungul timpului, nu au fost înțelese decât de puțini la vremea lor.

Istoricii sunt supărați în ceea ce privește prezicerea viitorului și nu numai pentru că există prea multe variabile și prea multe posibilități. Când a căzut Zidul Berlinului în 1989, oamenii au înțeles imediat că a început o nouă eră.

Dar puțini europeni au prevăzut că asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand la Sarajevo în iunie 1914 va precipita un război terifiant, care se va întinde pe continent și în care peste 16 milioane de oameni vor fi uciși.

Apoi dacă ne gândim mai bine nici măcar experții în tehnologie nu au înțeles semnificația iPhone-ului atunci când CEO-ul Apple, Steve Jobs, l-a dezvăluit în 2007.

La fel ca Reagan, Trump va moșteni mai multe crize de politică externă de la predecesorul său. În 1980, Iranul și Irakul erau în război, iar sovieticii invadaseră Afganistanul.

Astăzi, Iranul este în război cu Israelul, mai degrabă decât cu Irakul, și Ucraina, nu Afganistanul, a devenit miza Kremlinului. Pe atunci, Nicaragua tocmai cedase în fața revoluției comuniste conduse de sandiniști. Astăzi, Venezuela este un stat eșuat după 25 de ani de când conduc oamenii lui Chavez.

Una peste alta, lumea pare mai periculoasă decât oricând de la sfârșitul Războiului Rece. China a înlocuit Uniunea Sovietică ca principal rival al Statelor Unite.

Patrulaterul China, Rusia, Iran și Coreea de Nord cooperează deși fisuri au apărut între Coreea de Nord și Beijing, odată cu apropierea Phenianului de Moscova. Avem ceva similar cu al Doilea Război Mondial Puterile Axei contra Aliaților conduși de America.

La vremea lui Regan erau arestați americani la Teheran acum sunt arestați inclusiv americani în Gaza de către Hamas. La câteva minute de la primul discurs inaugural al lui Reagan, Iranul a eliberat cei 53 de ostatici americani pe care îi ținea la Teheran. Se va întâmpla și la inaugurarea lui Trump? Cheia este la premierul Netanyahu.

De pe 20 ianuarie „șoimii” se vor instala la Casa Albă iar ”porumbeii războinici” (caracterizarea îmi aparține) ai lui Biden vor pleca (o persoană care este un pacifist este uneori denumită porumbel, în mod similar, în politica americană, o persoană care susține utilizarea resurselor militare spre deosebire de diplomație poate fi numită un șoim/ hawk versus doves).

Orientul Mijlociu locul viitoarelor jocuri geopolitice în 2025?

Deși Orientul Mijlociu a suferit modificări substanțiale prin căderea regimului Assad, dezmembrarea Hamas și a Hezbollah, mai rămân însă pe poziții Houthi care primesc sprijin tehnologic de la Beijing1.

Capacitățile Republicii Islamice atât în atacul aerian, cât și în apărarea aeriană au fost expuse drept slabe de către aviația Israelului. Regimul de la Teheran, regim al liderului suprem Ali Khamenei, este în căutarea unui echilibru pe care se pare că l-a pierdut.

Într-o ieșire publică uimitoare și rară, un general iranian de rang înalt, Behrouz Esbati, a criticat deschis Rusia pentru rolul său în prăbușirea regimului Assad.

Vorbind la o moschee din Teheran, Esbati a acuzat Moscova că a înșelat Iranul, că nu a țintit efectiv forțele anti-Assad și a bombardat, în schimb, terenuri pustii din deșert.

Remarcile sale, publicate de site-ul Abdi Media cu sediul la Geneva și raportate de The New York Times, au reprezentat o abatere bruscă de la retorica obișnuită a solidarității dintre Teheran și Moscova.

Această rară privire asupra fracturilor alianței Iran-Rusia subliniază umilința cu care se confruntă ambele națiuni după căderea regimului lui Bashar al-Assad, un lider pe care l-au susținut peste un deceniu, sprijinindu-l cu arme, lovituri aeriene și forțe terestre.

Consecințele înfrângerii lui Assad continuă să se răspândească în peisajul geopolitic, scoțând la iveală incompetența și limitele așa-zisei „puteri militare” a Rusiei.

Pentru Moscova, acesta este un dezastru umilitor. După peste un deceniu de bombardarea orașelor, sprijinirea crimelor de război și cheltuirea miliardelor pentru Assad, Rusia nu a putut opri prăbușirea regimului său. Informațiile sale nu au reușit să detecteze ofensiva rebelilor, iar armata sa, din nou, s-a dovedit incompetentă.

Rusia a trebuit să-și abandoneze bazele militare din Siria – cândva simboluri ale dominației în Orient. Rusia se mută în partea Libiei deținută de mareșalul Haftar. Un război între Israel și Iran este unul care va urma. Conflictul este răspândit între Israel și reprezentanții Iranului, iar Iranul este mai aproape ca niciodată de obținerea unei arme nucleare.

Care este poziția lui Trump față de Asia?

Este o lume în care arhitectura de securitate a Indo-Pacificului este mai impresionantă ca niciodată, cu consolidare alianței Quad (Statelor Unite, Japoniei, Australia și India), lansarea AUKUS, consolidarea cooperării trilaterale între Statele Unite, Japonia și Coreea de Sud și consolidarea alianței dintre Statele Unite și Filipine.

Care va fi politica lui Trump în Asia? Pe măsură ce relația dintre Statele Unite și China continuă să se deterioreze și pe măsură ce victoria lui Donald Trump frământă politica externă în toată Asia, țările din Asia de Sud-Est și Asia de Sud sunt din ce în ce mai îngrijorate că trebuie să aleagă între cei doi giganți – China și America.

Într-un articol recent din Japan Times citim că ”administrația Trump ar putea încerca să împingă statele din Asia de Sud-Est să imite Filipine și să stea în spatele Statelor Unite, o poziție pe care cele nouă țări din ASEAN (și statelor din Asia de Sud) nu doresc să o copieze din cauza alienării relației cu China”.

Într-adevăr, multe state din Asia de Sud și de Sud-Est explorează o altă rută pentru a evita să fie complet prinse de tensiunile dintre SUA și China. Ei construiesc legături cu marile puteri regionale ale Asiei - în special, cu o Japonie mult mai asertivă din punct de vedere economic și strategic - dar și cu Australia, Coreea de Sud, Uniunea Europeană (care, desigur, nu este în Asia, dar joacă un rol foarte important în ultimii ani), și într-o oarecare măsură India.

Trump nu a vorbit de aceste state. El a vorbit de China și tarifele pe care le va instala. În rest deocamdată ...tăcere!

Care este poziția lui Trump față de Ucraina?

Ucraina este unul din punctele nevralgice pe care Donald Trump vrea să le soluționeze urgent. Știrile despre Ucraina nu par a fi bune. Trump a promis în repetate rânduri că va pune capăt războiului acolo, dar fără a specifica cum – iar războaiele sunt notoriu de greu de terminat.

Au trecut mai bine de trei ani între deschiderea inițiativei de pace a președintelui Richard Nixon în 1969 și acordul pentru care secretarul de stat Henry Kissinger și generalul nord-vietnamez Le Duc Tho au primit Premiul Nobel pentru Pace.

Negocierile care în cele din urmă au produs pacea între Egipt și Israel în 1979 au durat mai bine de cinci ani. În Ucraina, negocierile vor fi extrem de dificile, parțial pentru că doar o parte are nevoie disperată de încetarea focului, și anume Kievul, a cărei armată este periculos de aproape de punctul de rupere.

Nu este evident de ce Putin ar intra în negocieri de pace acum când forțele sale par aproape de o victorie în mai multe zone de-a lungul liniei frontului (deși mor în jur de 1000 de militari ruși pe zi).

Ridicarea de către administrația Biden a restricțiilor privind ceea ce poate face Ucraina cu armele furnizate de SUA a venit prea târziu pentru a schimba cursul războiului. În ceea ce privește livrările de arme, Rusia continuă să primească mai mult sprijin din partea aliaților decât Ucraina, iar Moscova a primit și trupe suplimentare din Coreea de Nord.

Războiul Rece a început!

La începutul primului său mandat, cea mai importantă prioritate de politică externă a lui Trump a fost concurența cu China. Dar concurența a evoluat rapid spre izolare și în cele din urmă spre confruntare.

Trump nu a intenționat să continue un al doilea Război Rece. Dar strategia sa a dezvăluit că acest tip de război a început deja, datorită în mare parte a logicii strategiei liderului chinez, Xi Jinping, de a obține paritatea cu Statele Unite.

Astăzi, noul Război Rece este purtat neîncetat în mai multe domenii, din Ucraina până în Orientul Mijlociu, din spațiu extraterestru până în spațiul cibernetic.

Dar cel mai mare risc pentru pacea mondială este cu siguranță în Asia de Est, unde exercițiile militare chineze sugerează că Beijingul se pregătește pentru o blocadă – sau o „carantină” – a Taiwanului la un moment dat în următorii ani. În prezent, Statele Unite au puține opțiuni bune pentru o astfel de situație.

Într-un interviu în iunie anul trecut, amiralul Samuel Paparo, șeful Comandamentului Indo-Pacific al SUA, a vorbit despre intenția sa, în cazul unei blocade chineze, „de a transforma strâmtoarea Taiwan într-un peisaj infernal, fără a folosi flota americană dar folosind o serie de capabilități clasificate. . . ca să le pot face viața cu totul mizerabilă invadatorilor timp de o lună, ceea ce îmi câștigă timp pentru restul pregătirii tuturor operațiunilor militare”.

Probabil amiralul se referă la drone navale. Nu știm, încercăm să ghicim. Angajamentul lui Trump este de a evita implicarea Statelor Unite în războaie și, mai ales, de a preveni un al Treilea Război Mondial.

În memoriile sale, John Bolton, care a fost cel de-al treilea consilier pentru securitate națională al lui Trump, descrie modul în care președintele s-a abătut, în mod, repetat de la punctele de discuție planificate atunci când s-a întâlnit cu Xi, din cauza dorinței lui Trump de a ajunge la „cea mai mare afacere” cu Beijing – așa cum a descris-o Trump.

Indiferent de ce ar putea imagina membrii echipei sale naționale de securitate, un acord cu Xi ar trebui să rămână obiectivul final al lui Trump în al doilea mandat. Dar asta este părerea mea nu a lui Trump.

Implicarea strânsă a antreprenorului high-tech Elon Musk în tranziția lui Trump indică și o direcție de relaxare a relației cu China, întrucât o strategie de confruntare nu este în interesul companiei de vehicule electrice a lui Musk, Tesla, care are fabricii de producție în China.

Însă următorii ani 2025 și 2026 vor veni cu taxe vamale exorbitante pentru chinezi după care tactica lui Regan ar putea reveni pe agenda lui Trump.

Ce înseamnă această soluție? O atitudine mai conciliantă față de China, la fel cum Reagan și-a înmuiat dramatic atitudinea față de Uniunea Sovietică la al doilea mandat.

Noua administrație Trump intenționează să se concentreze cu Chinei, lăsând în același timp Europa să se descurce singură. Cu toate acestea, reducerea priorităților relației transatlantice ar putea fi inversă, împingând Europa mai aproape de Beijing și subminând interesele SUA pe termen lung.

Care ar trebui să fie prioritățile lui Trump?

Relațiile Israelului — în Gaza, în Cisiordania și cu Iranul — pot escalada. Dincolo de Orientul Mijlociu, experții au fost îngrijorați de câștigurile militare rusești în Ucraina și a celorlalte probleme, respectiv agresiunea chineză asupra Taiwanului și în Marea Chinei de Sud.

Să rememorăm primul mandat a lui Trump:

• a menținut sancțiunile din epoca Obama impuse Rusiei după anexarea Crimeei în 2014 și a extins sancțiunile asupra persoanelor și firmelor rusești, concentrându-se pe activitatea cibernetică malignă, interferența electorală și sprijinul Rusiei pentru țări autocratice precum Coreea de Nord și Venezuela;
• în 2019, Trump a retras Statele Unite din Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară (INF) din 1987, care a eliminat stocurile americane și ruse de rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, susținând că Rusia a încălcat tratatul (rușii începuseră proiectarea și testarea unei rachete cu rază intermediară de acțiune, pe care au denumit-o Oreșnik-în rusă Alun-și au folosit-o în Ucraina); el a spus că dorește să formeze un nou pact nuclear cu Rusia, care să includă și China;
• de asemenea, s-a retras din Tratatul Cer Deschis semnat în 2002, tratat care a permis zboruri neînarmate de supraveghere peste Rusia și cea mai mare parte a Europei;
• în 2019, el s-a confruntat cu prima anchetă de demitere, după ce parlamentarii Camerei l-au acuzat că a reținut ajutorul militar acordat guvernului ucrainean pentru a face presiuni asupra acestuia să-l investigheze pe Joe Biden și familia sa pentru presupusa lor implicare în politica ucraineană (ulterior, Trump a fost achitat).

În mai multe momente, de-a lungul anului 2024, a existat o îngrijorare profundă cu privire la escaladarea unuia sau mai multor conflicte specifice într-o conflagrație regională în Orientul Mijlociu.

Dar acum, avem în vedere că Israelul a distrus Hamas și a degradat semnificativ Hezbollah ca amenințări militare, regimul Assad din Siria s-a dezintegrat mai repede decât se aștepta oricine, iar capacitatea Iranului de a lovi Israelul este limitată semnificativ, scenariile convenționale de escaladare par puțin probabile.

Dar acesta nu este un motiv de mulțumire. În fiecare zi, forțele americane din regiune doboară mai multe rachete balistice antinavă trase asupra lor și asupra navelor altor țări de către Houthi.

Atacurile au devenit aproape o normalitate, în parte pentru că armata americană a avut atât de mult succes în a le intercepta, dar ar trebui să ne reamintim că, pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, Marina SUA se confruntă cu un atac zilnic. Apoi este problema nucleară.

Iranul și-a pierdut capacitatea de a doua lovitură împotriva Israelului prin degradarea Hezbollah-ului, rachetele sale s-au dovedit relativ neputincioase în fața apărării aeriene a Israelului (susținută de Statele Unite și de alții), iar majoritatea propriei sale apărări antiaeriene a fost distrusă de loviturile israeliene.

Drept urmare, facțiunile din Iran ar putea simți că țara lor nu are de ales decât să treacă la pragul nuclear. Israelul și Statele Unite au declarat că acest lucru ar fi inacceptabil. Întrebarea este: ”ce sunt cei doi dispuși să facă în privința asta?”.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu așteaptă cu nerăbdare să lucreze cu un președinte american despre care se așteaptă să sprijine planurile Israelului în mod necondiționat.

Într-un interviu cu generalul H. R. McMaster, care a fost consilier pentru securitate națională al lui Trump timp de treisprezece luni, acesta a prezis că Trump va constrânge și mai mult fluxul de numerar către regimul iranian și va interzice mai agresiv sprijinul său material pentru rețeaua sa de proxi din regiune, în special componente avansate pentru rachetele antinavă folosite de Houthi.

McMaster a considerat, de asemenea, că este aproape sigur că Israelul va efectua o lovitură asupra programului nuclear al Iranului în următorii ani. Se vor alătura Aliații?

Ultima administrație, la fel ca și cea a lui Obama, a încercat să se îndepărteze de Orientul Mijlociu. Cei din jurul lui Trump se gândesc dacă să facă acest lucru din nou, fie pentru a se concentra asupra Chinei, fie ca parte a unei strategii mai ample de retragere.

Președintele Barack Obama a retras forțele americane din Irak și a urmărit o „reechilibrare” în Asia, Trump a ordonat retragerea parțială a trupelor din Siria și a negociat un acord cu talibanii pentru retragerea forțelor americane din Afganistan, iar președintele Joe Biden a efectuat această retragere.

Dar, pentru a-l parafraza pe Michael Corleone în The Godfather, ”Orientul Mijlociu are o modalitate de a trage Statele Unite înapoi, tocmai când cred că a ieșit”.

Abordarea lui Trump față de Orientul Mijlociu a fost definită de un sprijin puternic pentru Israel și Arabia Saudită și o poziție de confruntare față de Iran. El subliniază eforturile sale de a negocia un acord de pace regional și concentrarea sa pe înfrângerea grupărilor teroriste islamice, cum ar fi autoproclamatul Stat Islamic.

Ce va face Trump în Noul Război Rece cu China?

Foștii oficiali spun că se așteaptă ca viitoarea administrație să extindă și să aprofundeze măsurile pentru a împiedica dezvoltarea tehnologică a Chinei, folosind tarifele ca bastion și controalele exporturilor ca un cuțit care taie contractele.

Ei spun că oficialii republicani pregătiți pentru funcții de rang înalt vor avea mai puțină răbdare decât omologii lor din administrația Biden în negocierile cu China și vor căuta să se miște rapid, chiar și în detrimentul distrugerii relațiilor.

În vizor sunt tehnologiile critice care stau la baza forței militare și a bogăției economice a ambelor națiuni, în special algoritmii avansați de inteligență artificială și cipurile de ultimă generație.

Oficialii de la Washington și Beijing cred că această cursă tehnologică poate determina care națiune va apărea drept lider mondial pentru următoarea generație.

Trump va fi dispus să introducă noi reguli pentru a restricționa și mai mult exporturile SUA de tehnologii avansate către China, uitându-se dincolo de cipurile AI către alte tehnologii emergente, cum ar fi calculul cuantic, robotica și biotehnologia.

De asemenea, este probabil să existe o revizuire a legislației pentru a înlătura „lacunele” anterioare, care au permis Chinei să le ocolească.

Pentru consumatori, asta ar putea însemna fluctuații sălbatice ale prețurilor produselor tehnologice, pe măsură ce Washington și Beijing se luptă pentru controlul lanțului de aprovizionare și al pieței globale.

Noi locuri de muncă în industria tehnologică vor fi create în Statele Unite, subvenționate temporar de dolari contribuabililor.

Nominalizările la poziții chei în administrația de la Casa Albă ne spun modul de acțiune împotriva Chinei. Senatorul Marco Rubio (R-Florida) alegerea pentru funcția de secretar de stat (interzis în China) și Mike Waltz (R-Florida) următorul consilier pentru securitate națională la Casa Albă sunt doi parlamentari care au fost/sunt principalii critici la adresa Chinei în Congres.

Reprezentanta Elise Stefanik (R-New York), care a făcut eforturi pentru controale tehnologice mai stricte împotriva Chinei, a fost anunțată drept alegerea lui Trump pentru ambasadorul SUA la Națiunile Unite. China reduce diferența față de Statele Unite în ceea ce privește competența tehnologică – într-adevăr, a avansat în câteva domenii – dar a rămas la fel de departe ca întotdeauna de democrație.

Concluzii

Relațiile dintre SUA și China s-au deteriorat până la cel mai scăzut punct de la apropierea lor din anii 1970. Spre deosebire de primul Război Rece, când marile puteri au căutat să încorporeze teritorii în blocuri, SUA și China concurează în prezent la scară globală pentru centralitate în patru rețele interconectate despre care se anticipează că vor susține hegemonia în secolul XXI: infrastructura (de exemplu logistica și energia), zona digitală, zona de producție și teritoriu finanțelor.

La fel ca Mao și Deng înaintea lui, obiectivul lui Xi este să facă China puternică și bogată și, în acest scop, a subordonat capitalul privat din ce în ce mai mult partidului-stat. În cele din urmă, „întinerirea națională” a lui Xi și „Make America Great Again” a lui Trump au înrădăcinat politica externă antagonistă în ambele țări, ducând la un consens că cele două sunt blocate într-o competiție cu sumă zero – cu alte cuvinte, o ciocnire a proiectelor de restaurație.

Proliferarea tehnologiilor avansate precum inteligența artificială, semiconductorii și infrastructura 5G a transformat dinamica puterii, statele concurând pentru a-și asigura dominația strategică în aceste domenii. Între timp, interdependența economică, văzută cândva ca o forță stabilizatoare, este din ce în ce mai mult mai puternică, așa cum se vede în războaiele comerciale, în sancțiunile și decuplarea deliberată a lanțurilor de aprovizionare, în industriile critice.

Aceste dinamici sunt exacerbate de intensificarea conflictelor prin proxi, tactici hibride de război și campanii de dezinformare care destabilizează și mai mult alianțele globale și erodează încrederea între națiuni. În prezent, există o tendință observabilă de consolidare a alianțelor globale majore, Rusia, China, Coreea de Nord și Iranul consolidând pactele oficiale, în timp ce aliații NATO își depășesc acum angajamentele de două procente din PIB pentru cheltuielile de apărare.

Cheltuielile militare sunt acum la cel mai înalt nivel de la sfârșitul Războiului Rece, cu o creștere notabilă de la începutul războiului Rusia-Ucraina. Ideea că lumea se află într-un nou Război Rece provine dintr-o serie de evenimente geopolitice în creștere care reflectă o rivalitate intensă între marile puteri, în special între Statele Unite și China.

Creșterea competiției ideologice, economice și militare oglindește dinamica unui Război Rece, sferele de influență și conflictele de proxi reapărând așa cum au făcut-o prin rivalitatea SUA-URSS. Tensiunile au crescut în legătură cu disputele comerciale, consolidările militare în Marea Chinei de Sud și competiția pentru dominația tehnologică.

Acțiunile Rusiei, inclusiv anexarea Crimeei în 2014 și invazia Ucrainei în 2022, au polarizat și mai mult alianțele globale și au determinat NATO să-și extindă și să-și reafirme rolul în securitatea europeană. Simultan, diviziunile ideologice s-au adâncit, regimurile autoritare precum China și Rusia promovând modele alternative de guvernare în opoziție cu democrațiile liberale.

Aceste evoluții, împreună cu creșterea decuplării strategice și reapariția conflictelor care promovează proxi în regiuni precum Africa și Orientul Mijlociu, evocă paralele cu epoca Războiului Rece, a competiției bipolare, deși acum ele se desfășoară într-un context global interconectat și multipolar.

Deși există paralele cu Războiul Rece, sistemul internațional contemporan diferă semnificativ în domenii cheie, cum ar fi comerțul, interdependența, ascensiunea puterilor emergente și mega tendințe globale precum schimbările climatice și securitatea cibernetică. Aceste schimbări evidențiază nevoia de nuanță în dezbaterile „noului Război Rece”, mai degrabă decât comparațiile absolute.

Un nou Război Rece ar fi net diferit de Războiul Rece din secolul al XX-lea, în care China și Rusia sunt aliate împotriva Occidentului și sunt centrate, în special, pe înfrângerea NATO.

Războiul ruso-ucrainean a exacerbat diviziunea dintre NATO și noul parteneriat autocratic al Rusia-China. La începutul lunii februarie 2022, cu câteva săptămâni înainte de invazie, președintele rus Vladimir Putin și președintele chinez Xi Jinping au declarat că cele două țări ale lor au o alianță „fără limite”, creând scena pentru comerțul bilateral și sprijinul economic.

Ambele țări au beneficiat de un val de comerț, deși războiul ruso-ucrainean înseamnă că Rusia are mai multe de câștigat din relație. China a venit deja în ajutorul Rusiei. Această alianță ar putea servi ca o amenințare semnificativă la adresa stabilității lumii occidentale. Sunt o serie de întrebări la care trebuie să medităm.

Astfel: poate Xi să continue să danseze în jurul războiului ruso-ucrainean, susținând economia Rusiei și menținând în același timp o poziție oficial neutră?; cât de durabil va fi parteneriatul dintre Rusia și China, în condițiile în care Rusia se confruntă cu o izolare economică și geopolitică în creștere?; dacă alianța lor se dezvoltă într-o apărare de bună credință împotriva aliaților NATO și SUA, cum va modela o uniune chino-rusă – care formează o nouă „cortina de fier” – viitorul diplomației globale?.

„Noul Război Rece” poate să nu fie termenul cel mai exact pentru alianța Rusiei și Chinei și războiul ei împotriva Occidentului, a SUA. În timp ce Rusia și China sunt percepute ca principalele amenințări la adresa stabilității Occidentului, realitatea este mai nuanțată decât o simplă dinamică dihotomică.

Capacitatea Rusiei de a provoca Occidentul fără sprijinul Chinei este incertă, mai ales având în vedere îndoielile Chinei cu privire la război și la avantajul în proiecte comerciale și de colaborare, inclusiv programele spațiale. Dependența națiunii chineze de Statele Unite și Uniunea Europeană pentru comerț o face să ezite să sprijine pe deplin Rusia în războiul ruso-ucrainean sau în orice nou Război Rece pe care-l duce cu SUA.