Pe lângă această fantasmă, imigranții au, însă, motive cât se poate de serioase de a-și părăsi casa și familia. Analiza publicată de Alberto Bellotto în ilgiornale.it trece în revistă factorii care favorizează imigrația . „Nigeria este una dintre cele mai bogate țări din Africa. PIB-ul atinge 397 miliarde de euro pe baza imenselor rezerve de petrol pe care le are țara. Creșterea economică anuală este de 2,6%, iar populația este foarte tânără”. Totuși, aceste atuuri economice nu sunt suficiente pentru a opri plecările. Potrivit Băncii Mondiale, rata șomajului în rândul tinerilor este de 19,7%”. Nivelul foarte scăzut al salariilor a creat o gamă largă de „muncitori săraci”, interesați să caute noi oportunități în străinătate.

Mai mult, nord-estul Nigeriei a suferit și continuă să sufere din cauza puternicei instabilități pe care o provoacă răpirile, violurile și jafurile islamiștilor din gruparea Boko Haram. Și extragerea petrolului fără să se acorde o atenție deosebită protejării mediului i-a obligat pe locuitorii din sudul țării, care aveau pescuitul ca activitate principală, să plece”. Cei trei factori de presiune care afectează Nigeria pot fi identificați, de altfel, în toate țările din regiunea Lacului Ciad (Ciad, Camerun, Niger și Nigeria), dar și în Mali.

Printre cele mai sărace state africane, Mali s-a aflat în centrul unui conflict violent între 2013 și 2014, când milițiile islamice apropiate Al Qaeda, susținute și de triburile tuaregilor, au reușit să creeze un fel de Califat care a durat însă numai câteva luni, până la intervenția forțelor franceze. Criza economică violentă a sporit sărăcia.”. Ultimele dictaturi de pe continentul negru au și ele partea lor de responsabilitate în plecarea oamenilor. „Gambia a fost condusă din 1994 până în 2017 de Yahya Jammeh. Sub regimul său, care s-a prăbușit în urmă cu doi ani, mii de oameni au fost nevoiți să se refugieze.

Numai între 2013 și 2018, au existat 38.000 de cereri de azil depuse în Italia de gambieni”, notează Belloto. Nici încercările occidentale de a provoca schimbări democratice prin așa-zisa „primăvară arabă” nu au fost un succes. Un caz concludent este cel al Tunisiei. Căderea lui Ben Ali nu a adus bunăstarea economică visată. În 2018, rata șomajului a fost de 15,4%, cu un maximum de 34,8% în rândul tinerilor. O cifră care, atunci când vorbim de o populație foarte tânără (24% din locuitori au sub 14 ani) arată cât de mare este dorința de imigrare în rândul tunisienilor. Alberto Bellotto constată situația, dar nu oferă soluții pentru diminuarea imigrației.

Dincolo de propaganda pro-imigrație din UE, chiar și printre politicienii partidelor tradiționale încep să se audă voci care cer măsuri radicale. Cel mai recent exemplu ni-l oferă deputatul francez Julien Aubert, candidat la președinția partidului Les Republicains și fost consilier prezidențial. Într-o discuție cu jurnaliștii de la Le Figaro, politicianul propune un plan de asistență generos pentru Africa: „Trebuie să concentrăm 75% din ajutorul nostru oficial pentru dezvoltarea acestor țări cu scopul de a bloca imigrația”.

Aceste ajutoare generoase ar trebui, însă, însoțite de „un blocaj maritim și terestru pentru a-i opri pe negustorii de sclavi, cu alte cuvinte pe traficanții de imigranți”. Aubert vrea, nici mai mult, nici mai puțin, decât ca marina militară să oprească bărcile, iar statele să-i judece pe contrabandiști. În ceea ce-i privește pe imigranți, aceștia ar trebui trimiși în țările de origine, spune deputatul francez.

Te-ar putea interesa și: