48 de ani, bătuți pe muchie, o pereche de ochi în care citești cu ușurință că ai de-a face cu un om blajin care nu ar ridica pentru nimic în lume brațul asupra unui semen - dar l-ar folosi ori de oricâte ori ar fi nevoie, așa cum îl obligă jurământul lui Hipocrate pentru a-i proteja viața în orice situație- și o experiență uluitoare petrecută în Iadul misiunilor de luptă din Angola, Irak sau Afganistan. Acolo unde, îmbrăcat în uniforma verzuie a sanitarului, a păcălit moartea și a salvat sute de vieți. E povestea de viață a veteranului de război Gabriel Arsene

Gabriel Arsene, de 48 de ani, din București, și-a dorit, de când se știe, să fie militar de carieră. Și-a mai dorit, cu aceeași ardoare, să poată salva vieți. Și cum pe ambele le putea avea „la pachet” doar îmbrăcând haina sanitarului, nu a ezitat să facă acest lucru imediat după ce și-a satisfăcut stagiul militar. „S-a întâmplat prin 1991. Ca orice tânăr, primisem Ordin de recrutare și urma să mă prezint la Comisariat. Știam foarte bine încă de pe la vreo 6-7 anișori unde vreau să fac armata. Aveam, pe vremea copilăriei, un vecin care făcea serviciul militar la Marină. Îmi plăcea extraordinar de mult uniforma în care era îmbrăcat așa că nu mă închipuiam altfel, atunci când aveam să devin militar, decât echipat în alb din cap până în picioare”, își începe, tărăgănat, povestea Gabriel. Are un timbru al vocii puternic, fără a sugera, însă, duritate, ci mai degrabă, în mod ciudat, un soi de căldură, de calm fără cusur care te îndeamnă să fii sigur că nimic rău nu ți se poate întâmpla în prezența acestui bărbat. Vorbele se rostogolesc apăsat, cu un soi de reverență pentru ceea ce înseamnă cuvânt, dar și pentru ceea ce înseamnă viață.

Începuturi

„Am cerut în momentul recrutării să fiu repartizat la Marină. Eh, și am ajuns să lucrez la Parașutiști, la Geniu, la Batalioane de Logistică sau de Infanterie, numai la Marină nu”, zâmbește, parcă jenat de propria-i mărturisire.

Vocația pentru meseria de cadru medical a descoperit-o tot în armată. „În teatrele de război, moartea te însoțește la tot pasul. În orice moment, poți să fii ciuruit de un glonț sau făcut bucăți de un obuz sau o mină”, își continuă el povestea despre momentul în care a decis să îmbrace uniforma sanitarului. „Văzusem, în copilărie, multe filme despre front și eram fascinat de curajul și viteza de reacție a medicilor, cu atât mai mult a ostașilor instruiți să dea primele ajutoare, să ridice și să transporte răniții de pe câmpul de luptă, pentru că ei, sanitarii, erau cei care înfruntau cu adevărat ploaia de gloanțe pentru a-și salva semenul. Cred că, pe undeva, atunci am hotărât că trebuie să fac asta. Să ajung să mă număr printre cei care salvează vieți în linia întâi”, mai spune salvatorul.

Deschizător de drumuri pentru sanitarii trimiși în teatre de operație

5 ani a petrecut Gabriel Arsene în teatre de război, îndeplinind misiuni dintre cele mai dificile. Doi ani, între 1995 – 1996 și, respectiv, 1997-1998 a participat la misiuni de luptă în Angola; cinci ani mai târziu, între 2003-2004, a salvat vieți în Irak, țară în care a mai fost, în aceeași calitate de sanitar al armatei române, și în 2007; ultima experiență de front a trăit-o în 2011 în Afganistan. Anii adunați în teatrele de operații i-au oferit statut de veteran de război. Despre prima experiență, trăită pe muchie de cuțit, în răpăitul constant al gloanțelor și în vuietul înfricoșător al obuzelor, vorbește cu emoție. Glasul îi coboară câteva octave, ajungând aproape de pragul șoaptei. „Am făcut parte, în 1995, din primul batalion românesc trimis în Angola. Din acest punct de vedere am fost, alături de camarazii mei, un deschizător de drumuri. Trebuie să știți că, în momentul în care am ajuns acolo, nu exista o cazarmă propriu-zisă. De fapt, nu exista nimic. Decât o clădire părăsită, în care, pe timpuri, funcționase o școală. Zidurile erau distruse aproape în întregime, iar prin plafonul găurit se vedea în mai multe locuri cerul. Am dormit trei luni în cort, iar de hrănit, m-am hrănit, aidoma camarazilor, cu alimentele pe care le adusesem de acasă. Alimente din care, așa cum vă voi povesti mai târziu, împărțeam și localnicilor rămași fără adăpost și fără familie. Erau oameni și nu îi puteam lăsa să moară de foame”, deșartă el sacul cu povești despre botezul focului din regiunea africană.

Plutonierul adjutant Gabriel Arsene este sanitar din 1994

Am ridicat cazarma cu propriile noastre mâini

Cazarma a apărut mai târziu. Ridicată, ca prin minune, pe zi ce trece, de brațele destoinice ale medicilor, sanitarilor, soldaților sau ofițerilor cantonați în Angola. „Am muncit pe brânci, de la cel mai mic în grad, la cel mai mare, pentru a ridica baza militară. Nu exista nimic, așa că am luat-o de la zero. Între primul ajutor acordat răniților, goana prin tranșee, aplicatul pansamentelor sau transportatul la spital al camarazilor care primiseră vizita morții, ne-am făcut timp să fim zidari, tâmplari sau fierar-betoniști. Mă rog, tot ce trebuia să fim pentru a încropi un așezământ în care să putem locui și să ne îndeplinim misiunea pentru care fuseserăm trimiși în Angola”, afirmă Gabriel care punctează faptul că același lucru, ridicarea cazarmei, l-a făcut, opt ani mai târziu, și în Irak. „Și acolo am fost deschizător de drumuri. Până la regimentul trimis în Irak, în 2003, din care am făcut parte și eu în calitate de sanitar, picior de soldat român nu călcase prin părțile acelea”, își amintește omul de iscusința căruia se leagă salvarea multor vieți românești în teritoriile sfâșiate de lupte de pe întreg mapamondul.

Prima bătălie cu malaria, pierdută în Angola

Atribuțiile unui sanitar sunt destul de precise: trebuie să acorde răniților aflați în linia întâi primul ajutor și să ajute la transportarea lor în siguranță în afara liniei frontului. Este, din spusele lui Gabriel, o misiune extrem de dificilă, fie și numai pentru că, odată intrat în teatrul de operații, propria-ți viață îți este pusă întrun real pericol. „Nu exagerez cu nimic dacă spun că viața ne atârna de un fir de păr. În orice moment, puteam primi, la rându-ne, un glonț în cap și adio misiune de salvare. Muream și noi. La acest fapt se adaugă și un altul, de asemenea de luat în considerare. Impactul cu realitatea înfiorătoare a războiului, în inima căruia te afli în acele momente, este unul care te poate marca pe viață. Vezi sânge la tot pasul, mâini retezate, piepturi sfârtecate, trupuri agonizând. Cine a văzut serialul american M.A.S.H. și a crezut că e un simplu film menit să descrețească frunți, se înșală. Păstrând proporțiile, exact așa stăteau lucrurile în toate cele trei operațiuni de front la care am participat”, se destăinuie salvatorul, care își amintește de primul caz în care s-a întâlnit cu moartea.

„Alex era camaradul meu bun. Nu îl cunoscusem înainte de a ajunge în Angola, dar felul lui deschis de a fi și bunătatea care îl caracterizau m-au determinat să îl țin aproape sufletului meu”. Vocea i se frânge brusc. Tace și își coboară privirea în pământ. Când o ridică din nou, un bob de lacrimă îi strălucește în colțul ochiului, semn al amintirii cumplite pe care o retrăiește. „S-a îmbolnăvit de malarie chiar în primul nostru an de misiune. Am asistat neputincios și eu și medicii la moartea lui. Nu am reușit să îl salvez. A fost unul dintre cele mai terifiante momente din viața mea. Să îți vezi aproapele cum se stinge sub proprii tăi ochi și să nu poți face nimic. Să fii neputincios”, mărturisește Gabriel.

Peste 140 de soldați români au fost răniți în teatrele de operațiuni între 2003 și 2011

În primii zece ani de apartenenţă la Alianţa Nord-Atlantică, România a participat la operaţii în Balcanii de Vest, în Afganistan, în Irak şi în nordul Africii. În cadrul acestor misiuni, Armata României a avut o prezenţă materializată într- un număr de 40.000 de militari rotiţi în aceste teatre. Numărul militarilor români răniţi în aceste operaţiuni se ridica, potrivit unei statistici din 2014, la peste 140. Prima misiune la care România a participat în Afganistan a avut loc în iunie 2002, cu câteva luni înainte chiar de a fi invitată să adere la NATO. Cel mai mare număr de militari români aflaţi simultan într-un teatru a fost de 2.000, în anul 2011, la misiunea ISAF (Forţa de Asistenţă de Securitate în Afganistan).

Viața ca în M.A.S.H.

Unul dintre cele mai urmărite seriale americane, al cărui ultim episod finalul a devenit cel mai vizionat din istoria televiziunii americane de până în 1983, aducând în fața micilor ecrane nu mai puțin de 125 de milioane de telespectatori, este cel care îl inspiră pe Gabriel atunci când vine vorba despre viața tumultoasă a sanitarului, trăită în tranșee, în huruitul șenilelor. „Când văd M.A.S.H., mă identific cu personajele de acolo. Parcă îmi văd camarazii sanitari sau medicii cărora le încredințam viața - câtă mai exista în ei – a soldaților pe care reușisem să-i scot teferi din Iad. Și când spun mă identific, mă refer în primul rând la faptul că ajunsesem să privim totul în jur cu un gen de umor negru. Ajunsesem să râdem de moarte pentru că ne însoțea la tot pasul, iar umbra ei era monstruoasă. Trebuia îndepărtată, întrun fel, iar altă posibilitate să o alungăm decât să facem haz de necaz, nu exista”, a mărturisit Gabriel. De altfel, sinonimia dintre ce i s-a întâmplat în teatrele de operațiuni din Angola, Irak și Afganistan și grozăvia celor descrise de scenariștii celebrului serial este pe deplin justificată atâta vreme cât - așa cum aveau să declare chiar câțiva dintre chirurgii ale căror povești de viață despre Războiul din Vietnam, la care au participat efectiv, au stat la baza scenariului din film - multe din istorisiri au fost fapte autentice de viață.

Salvatorul lui Daniel Porumb, fruntașul care a rămas paraplegic după explozia unei mine în Irak

Faptul că nu și-a putut salva camaradul din ghearele malariei și-a pus amprenta asupra lui Gabriel Arsene. „A fost momentul în care mi-am dorit să câștig toate bătăliile cu moartea. Să nu îi mai permit niciodată să dea târcoale în jurul semenilor”, își continuă el povestea tulburătoare. De-a lungul celor cinci ani petrecuți în misiuni de luptă a reușit să se țină de cuvânt. Printre cele mai tulburi amintiri legate de ani războiului trăit pe propria-i piele se numără cea a incidentului din 2007, din Irak, când patru militari români, din Batalionul 495 Infanterie, și-au văzut moartea cu ochii în regiunea Dhi Qar. „S-a întâmplat la vreo 25 de kilometri nord-vest de localitatea Tallil. Ai noștri erau într-un transportor amfibiu blindat de tip TAB 77 „Zimbru”. O mină a explodat sub șenilele transportorului și l-a aruncat în aer ca pe-o frunză. Toți patru au fost grav răniți, iar unul dintre ei, Daniel Porumb (alături de Porumb, s-au mai aflat atunci în transportor plutonierul Victor Cornel Giuseppi Petrilă, plutonierul Alexandru Toma Petre, caporalul Iacob Valentin Muscă - n.r.), fruntaș din câte îmi aduc aminte, a rămas în urma accidentului cu sechele pe viață. Este paraplegic”, își amintește, cu voce gâtuită, sanitarul. Frânturi de amintiri, încă păstrate pe retina memoriei, îi zboară pe dinaintea ochilor, iar el povestește cu voce joasă cum a ajuns, la bordul unui TAB, la puțin timp după ce au primit apelul prin stație prin care erau anunțați de explozia din Dhi Qar. „Când am ajuns, am îngălbenit. Mirosea a carne arsă, iar trupurile camarazilor mei erau azvârlite la câțiva metri distanță de transportor. Erau acoperite cu cearșafuri și, la început, am crezut că sunt morți. Nu erau, dar nici mult nu mai aveau până ar fi plătit tribut cu propria viață misiunii în care fusesră angajați. Îmi tremurau picioarele în asemenea hal încât am crezut că nu voi fi în stare să fac nimic din ceea ce trebuia să fac. Dar șocul nu a durat mult. M-am mobilizat și am reușit să îi bandajez, iar mai apoi să chem prin stație elicopterul pentru a-i transporta la spitalul american Ballad, de lângă Bagdad. Și în ziua de azi mulțumesc Cerului că mi-a dat putere să-i salvez!”, rostește cu glas stins.

„Mulțumesc, doctore!”

 Medicii români au fost întotdeauna apreciați în teatrele de operațiuni și pentru implicarea lor în ceea ce însemna protejarea vieții populației civile: „Ne-am implicat foarte mult și în tratamentul medical acordat localnicilor. Mulți își pierduseră casele, familiile. Erau măcinați de tot felul de boli, iar medicamente nu prea se găseau pe nicăieri. La început, mergeam printre băștinași și îi întrebam dacă au nevoie de ceva. Ne-au privit, întâi, cu reticență, apoi ne-au acceptat ajutorul. Mai mult, au învățat să vorbească în românește. Câteva cuvinte, de genul „Mulțumesc, doctore!” sau „Sănătate!”.

 Le-a făcut școală copiilor din Angola

Actele umanitare ale militarilor și medicilor din misiuni de luptă nu s-au rezumat doar la tratarea bolvilor din rândul civililor. „Îmi aduc aminte că, prin 1996, am făcut o școală pentru copiii din Angola. Construcția propriu-zisă, vrea să spun. Le-am făcut bănci, le făceam rost de caiete, de creioane sau pixuri. Aveam translator care ne ajuta să dialogăm cu ei. Cât ne pricepeam fiecare, unul la matematică, altul la engleză, geografie sau istorie. Le împărtășeam din experiența noastră. Iar ei ne ascultau cu atenție, apoi ne mulțumeau”, a mai punctat Gabriel Arsene care a dezvăluit, pentru Evenimentul Zilei, și faptul că o parte din rația de mâncare a militarilor români ajungea pe mesele copiilor. „Erau destui orfani care nu mai aveau pe cine să își sprijine copilăria. Le dădeam să mănânce și îi ajutam să treacă mai ușor peste ororile războiului”, a mai declarat el.