A devenit, deja, un clișeu să te minunezi de ”modernitatea” unora dintre cei vechi.
Cît de ”modern” ni se pare cutare poet din veacul al XIII-lea! Cît de ”modern” ni se pare cutare pictor din quattroceno! Cît de ”modern” ni se pare cutare filozof medieval! Și revelațiile noastre asupra ”modernității” celor vechi merg pînă în antichitate. Străbat, de fapt, tot trecutul. Aprecierea celor făcute înainte de noi folosind grila conformității cu ceea ce ne este nouă familiar astăzi, întinde în calea spiritului nostru cel puțin două capcane. Prima, este aceea de a postula o impresie foarte bună despre timpul nostru, pe care ajungem să-l socotim un fel de etalon de calitate spre care se străduiau, mai mult sau mai puțin programatic, dar instinctiv în orice caz, strămoșii. Noi sîntem aici, pe promontoriul glorios al contemporaneității, noi știm modernitatea pentru că o trăim, și privim cumva în urmă (sau în jos) aplaudînd emoționați efortul celor de dinaintea noastră de a ajunge la înălțimea tălpilor cu care călcăm înaltul actualității. Inutil să argumentez de ce o asemenea percepție este, de fapt, o sminteală. A doua capcană este aceea de a nu mai înțelege nimic din ceea ce nu este ”modern” în operele de demult. Căutînd ”modernul”, ori doar urmele prevestirii sale în ceea ce au creat cei vechi, punem imediat într-un fel de paranteză fenomenologică exact ceea ce ei au făcut specific, exact ceea ce ei au urmărit să facă, exact ceea ce ei transmit. Minunarea în fața simultaneității dintre ceva creat demult și cotidianul privitorului acoperă exact ceea ce este unic și admirabil în aca creație. Viziunea întregii arte a lumii ca un fel de marș istovitor după ”modernitate”, ca un fel de exod al spiritului omenesc spre Pămîntul Făgăduinței pe care îl locuim noi acum este, poate, ceva mai puțin decît sminteala în care ne prinde prima capcană, dar o imbecilitate orbitoare tot este.
Mi se pare că acest pericol de extaziere în fața modernității sale, amenință percepția pe care cei mai mulți dintre noi o au asupra lui artei lui Giotto mai mult decît în alte, multe, cazuri similare. De ce mai ales la Giotto? Pentru că el reprezintă unul dintre punctele mari de inflexiune în arta vizuală a lumii și, de cîte ori ne poticnim în discontinuitate, avem sentimentul vesel că trăim modernitatea. Ei bine, așa cum mi se pare că este potrivit să începem plimbările noastre florentine cu Giotto, cred că este important să încercăm să aruncăm ochii modernității și să încercăm să regăsim o privire necontextualizată cînd îl vizităm. Știu că este foarte greu, poate chiar imposibil, dar măcar efortul de a ne tempera bucuria recunoașterii unor linii ori expresii actuale în opera sa pentru a merge un pic mai departe, cred că poate fi făcut.
Mai întîi cîteva scurte observații asupra ”florentinismului” său. Giotto s-a născut într-un sat toscan, cînd i-a venit ceasul a murit la Florența, la 70 de ani, în plină glorie, pomenit la superlativ și de Boccaccio și de Petrarca, după ce, încă din tinerețea sa, Dante îl lăudase în versuri. Mormîntul său se află în Catedrala Santa Maria del Fiore. Uimitoare în biografia sa este, însă, persistența călătoriilor. Avînd mereu Florența ca ”bază”, Giotto a călătorit enorm, nu doar pentru standardele unui om de la cumpăna veacurilor al XIII-lea și al XIV-lea. La început, ca ucenic al lui Cimabue, apoi ca maestru (admirabilă modestia sa - aflu că interzicea să i se spună ”maestre”) și, în final, el însuși ca șef de atelier, înconjurat de un anturaj amplu ce ucenicea pe lîngă el, Giotto a călătorit și a lucrat în Bologna, Assisi, Rimini, Padova, Roma, Napoli, Milano, dar și în mai toate localitățile cît de cît însemnate din Toscana. Adaug că în multe din aceste locuri s-a întîmplat să revină și să lucreze din nou, la intervale mai lungi sau mai scurte. Văzînd aceste rute intens bătute de artist, am impresia unui apostolat.
Încă din secolul al XIX-lea, istoricii au insistat asupra rolului major al călătoriilor artiștilor în dezvoltarea artei. Nu doar prin ”transfer tehnologic” (cum a fost, de pildă, cazul aducerii tehnicii picturii în ulei de la flamanzi în Italia, în secolul al XV-lea - un caz de „transfer” cu consecințe formidabile), ci și prin ”transfer de spirit”, de stil, de viziune, prin dobîndirea unei deschideri, a unor experiențe noi. Poate că la fel de important precum a fost Giotto ca artist, a fost ceea ce s-a născut în siajul lui, sub numele ”giottism”. Zeci, sute de imitatori au proliferat în marja artei sale. Au fost atît de mulți, încît după moartea sa nu se credea că pictura nu se mai poate dezvolta, că arta ca atare a murit, că mai mult decît Giotto nu putea nimeni să mai facă. Avem o interesantă mărturie a unei discuții purtate în breasla pictorilor la Orsanmichele, cam la 10 ani după moartea lui Giotto, în care mai toți cei prezenți se lamentau că arta a murit, că de acum înainte pînă la sfîrșitul lumii nu se mai poate decît glosa cuminte în marginea lui Giotto. De altfel, vor trece cîteva decenii bune după 1337 pînă cînd cerul artelor vizuale să fie, iarăși, atins. Dar, despre ce anume a răspîndit Giotto în apostolatul lui, mîine.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
