Pleşu l-a criticat dur pe Victor Ciorbea: “TRISTĂ PRAŞTIE DE PARTID” Scriitorul A DEZVĂLUIT că fostul PRIM-MINISTRU “are de plătit DATORII GRELE”

Pleşu l-a criticat dur pe Victor Ciorbea, după ce acesta, în calitate de Avocat al Poporului, a contestat la Curtea Constituțională legea veche de 16 ani care nu permite persoanelor condamnate să facă parte din Guvern. Astfel, într-un editorial postat pe Adevărul.ro, Andrei Pleşu a analizat schimbările din viaţa lui Ciorbea, care se pare că execută anumite ordine politice din cauza unor datorii pe care le-ar avea.

"Cînd un diplomat occidental mi-a spus, cîndva, că în România nu există încă ceea ce în toate ţările civilizate se cheamă „stat”, am fost, mai întîi, descumpănit. Mă gîndeam că, eventual, se poate vorbi de un stat incoerent, abuziv, imatur, nefuncţional, dar ideea că poate exista o ţară în care „statul” încă nu există nu-mi trecuse prin cap.

Încet-încet, am înţeles, totuşi, la ce se referea diplomatul străin: în România nu există previzibilitate instituţională, nu există neutralitate administrativă, nu există garanţie legislativă. Rezultatul, pentru cetăţean, este o stare de nesiguranţă cronică, de vulnerabilitate dinaintea oricărui tip de abuz. Trăieşti într-o mare de arbitrar, expus fără încetare unui pericol greu de localizat şi greu de anticipat. Cu alte cuvinte, ai sentimentul, ca cetăţean, că eşti, prin statutul tău precar, victima potenţială a unei nebuloase, în care bunul plac, hazardul şi tot soiul de interese private îţi hotărăsc destinul. O ţară care nu coagulează ca „stat” e o ţară ai cărei cetăţeni nu sunt apăraţi de nimeni şi de nimic. Viaţa e o chestie de noroc, reuşita sau eşecul nu depind de prestaţia individuală, ci de mecanismul obscur al unor „reţele” scăpate de sub control. O ţară care nu este încă un stat este o ţară în care rigoarea impersonală a legilor şi a moralei publice e înlocuită prin capriciu personal, prin spirit de gaşcă, prin lupta pentru putere a unei minorităţi politice împotriva altei minorităţi politice. Pe scena publică domnesc: ambiţia, mediocritatea, lăcomia, suficienţa, alianţele lucrative. Într-un cuvînt: în vreme ce statul adevărat impune prin suveranitatea lui impersonală, statul eşuat, sau inexistent, se identifică, în mod nelegitim, cu mici adunături de persoane care vor să confişte decizia naţională în interes propriu. Cazul extrem e dictatura, în care statul se identifică cu o singură persoană. Slavă Domnului, nu suntem încă aici...

S-ar putea face un studiu sociologic (şi antropologic) al întruchipărilor concrete pe care absenţa statului le capătă în ambianţa autohtonă. Pentru ilustrare, voi inventaria rapid două cazuri.

Singura fotografie cu Sfinxul din Bucegi în 1896. Avea mustață și plete. Transformări uimitoare

Netflix, încă o lovitură cu un nou film. Ingredientele succesului: Dragoste, supraviețuire și o crimă misterioasă

1. Cazul Ciorbea. Am făcut parte, pentru scurt timp, din guvernul condus de Domnia Sa. Toată lumea (şi nu numai „lumea bună”, din moment ce, în 1997, politicianul se bucura de o cotă de încredere de 80%) îşi punea mari speranţe în eficienţa, verticalitatea şi sinceritatea acestui jurist, unul dintre fondatorii noii noastre mişcări sindicale, cîştigător (din partea opoziţiei) al alegerilor pentru primăria Capitalei şi numit la conducerea guvernului de PNŢCD, în decembrie 1996. Am aflat (pe pielea mea) că înclina să-şi ţină miniştrii în şedinţe foarte lungi, dar şi asta părea să fie expresia unei seriozităţi responsabile, „ardeleneşti”, fără soluţii pripite, fără superficialităţi comode. Ceva s-a întîmplat, însă, după înlocuirea sa din funcţie. Am mai văzut genul acesta de „transfigurare” lăuntrică şi la alţi foşti prim-miniştri, incapabili să se desprindă armonios de „înălţimile” trecutului imediat. Dl Ciorbea a afişat, brusc, în diferite studiouri de televiziune, un alt portret: istericos, fudul, aproape nevrotic. După care a trecut de la ţărănişti la liberali, după care s-a împrietenit, util, cu PSD-ul. Între timp, s-a „distins” şi ca vicepreşedinte al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei. Iar acum e Avocatul Poporului (din 2014), cu o activitate destul de somnolentă şi „convenabilă”, cînd nu e „sfătuit”, ca zilele trecute, să se facă de rîs cu o plîngere la Curtea Constituţională, aiuritoare pentru cine nu e hîrşit în mari (şi perverse) „fineţuri” juridice. Dl Ciorbea încearcă să explice că faptul de a cere unui guvernamental să fie „curat”, adică să nu aibă probleme penale e un exces, un atac la statul de drept. Nu pot să nu mă întreb ce catastrofă psihologică l-a transformat pe prim-ministrul pe care l-am cunoscut cîndva într-o tristă praştie de partid? Ce fel de traseu dezosat e acesta? Judecător, procuror, sindicalist, ţărănist, apoi liberal, monarhist şi demagog de obedienţă socialistă…Ce-o fi păţit omul, de s-a hotărît, spre bătrîneţe, să aleagă ghiveciul ca mod de viaţă? Se zice că are de plătit grele datorii. Da, ştim cu toţii că viaţa e grea. Dar ceva demnitate, ceva onestitate, ceva corectitudine (toate valori clamate de dl Ciorbea drept repere ale vieţii sale) n-ar fi totuşi de păstrat, chiar în condiţii de precaritate existenţială? E bine să-ţi plăteşti datoriile şi să-ţi întreţii, onorabil, familia. Dar preţul tu îl stabileşti. Iar dacă preţul e inavuabil, măcar nu-ţi lua o alură de jurist triumfător. Adoptă postura zdrenţăroasă a cerşetorului…În fine, nu intru în detalii. Episodul are şi o anumită dimensiune comică: dl Valer Dorneanu nu e chiar străin de adoptarea legii 90/2001, pe care acum, la solicitarea dlui Ciorbea, trebuie să o anuleze. Dar, cînd nu există stat, totul e posibil.

2. Cazul Ghiţă. Cazul Ciorbea ţine mai curînd de registrul jalnicului. Cazul Ghiţă e un amestec de tragi-comedie, suprarealism şi mitocănie dîmboviţeană. Totul e brambura! Un băiat cu alură de golănaş insignifiant a devenit vedetă naţională. Aflăm că chefuia, în sedii „acoperite” cu serviciile secrete şi cu şefa DNA, că era prieten şi cu Ponta, şi cu Coldea şi, parcă, şi cu Băsescu, că dispune de înregistrări „conspirative” (juridic vorbind ilegale), care însă se distribuie impenitent pe postul său de televiziune. E de negăsit, de neanchetat, de nearestat. Într-un „stat” normal aşa ceva e inimaginabil. E un amestec de carnaval, băşcălie şi criminalitate. Din două, una: ori ce povesteşte dl Ghiţă e adevărat şi atunci înseamnă că suntem pe mîna unor derbedei (dintre care însă şi el face parte), ori nu e adevărat şi atunci insul trebuie rapid băgat la zdup, iar posturile de televiziune care îi difuzează delaţiunile trebuie amendate greu, sau chiar suspendate. Pe scurt: ori am fost călăriţi de figuri suspecte de toate calibrele, ori suntem şi acum călăriţi de aceleaşi figuri, sau de unele noi, „reformate”, care îşi bat joc de noi fără ruşine, fără piedică şi, mai ales, cu buzunarele pline. Soluţia? Să punem România în situaţia de a deveni un stat! Un stat adevărat, fără atîţia şmecheri, proşti şi leper."