Chiar dacă URSS și Tratatul de la Varșovia au ajuns la lada de gunoi a istoriei, Rusia e și acum hotărâtă să recupereze terenul pierdut. În laboratoarele Kremlinului se pregătește o idee nouă care să asigure dominația asupra bătrânului continent.

Dacă Stalin a reușit să supună Europa de Est în umele comunismului, Putin începe să cocheteze cu ideea de a deveni un Tito al Europei de mâine, susține Pepe Escobar într-un articol publicat de site-ul thesaker.is. Ideea îi aparține profesorului Sergey Karaganov, un strateg cunoscut în arena internațională și drept „Kissinger al Rusiei”.

Karaganov, care este decanul Facultății de Economie Mondială și Afaceri Internaționale la Școala Superioară de Economie a Universității Naționale de Cercetare, nu se îmbată cu apă rece. Știe că Rusia nu are puterea economică de a deveni o superputere globală. Tocmai de aceea, obiectivul Kremlinului este o lume multipolară, în care Rusia urmează să joace un rol esențial pe baza puterii sale militare și a rezelvelor de hidrocarburi.

Karaganov e convins că acest obiectiv poate fi atins. Într-o discuție purtată cu prestigiosul jurnalist brazilian Pepe Escobarm „Kissinger al Rusiei” e declarat că, după părerea sa, Rusia poate se poate bizui, cel puțin deocamdată, pe China: Atât timp cât Beijingul găsește în puterea strategică a Rusiei un sprijin în înfruntarea cu  SUA, Moscova poate conta pe puterea economică a Chinei.

Karaganov spune că acest lucru s-a dovedit după revoluția din Ucraina și anexarea Crimeei, când “Beijingul a oferit Moscovei un credit practic nelimitat.”

Parteneriatul cu chinezii mai are, însă, și alte avantaje pentru Rusia. În primul rând, faptul că a fost abandonată competiția dintre cele două țări în Asia Centrală. Asta nu înseamnă că Rusia are încredere deplină în Beijing. Analiștii ruși de politică internațională  se tem de modul în care Beijingul își folosește uriașa putere în relațiile cu țări mai slabe.  Cu alte cuvinte, China va rămâne un aliat numai în măsura în care acest joc favorizează ambițiile geostrategice ale Rusiei în Europa.

„Remarcând, în mod corect, că UE este o „instituție profund ineficientă”,  și apreciind, cu mare ușurătate, că această construcție europeană se îndreaptă  lent spre dizolvare, Karaganov observă că relațiile Rusia-UE sunt pe o cale de normalizare relativă”, scrie Pepe Escobar. Într-adevăr, rușii au motive să fie optimiști. North Stream II e un pas promițător. Karaganov știe, însă, că va fi mult de lucru pentru că „democrațiile occidentale nu știu să existe fără un inamic”.

Scopul final al Rusiei trebuie să fie, în opinia lui Karaganov, Marea Eurasie: „un parteneriat multilateral, integrat, susținut oficial de Beijing, bazat pe un sistem egalitar de legături economice, politice și culturale între diferite state”, cu China jucând rolul primus inter pares. Iar acest vis include o „parte semnificativă a extremității occidentale a continentului eurasiatic, adică Europa”.

Care ar fi rolul Rusiei în acest proiect gigantic?  Ei bine, Kremlinul va asigura „echilibrul dintre cele două puteri hegemonice posibile”, ca „garant al unei noi uniuni a națiunilor nealiniate”. Cu alte cuvinte, imperiul lui Stalin se va reface avându-l drept patron pe liderul yugoslavTito, marele inamic al dictatorului sovietic.

Culmea- culmilor este, însă, alta. Karaganov lasă să se înțeleagă  că acest proiect vine să împlinească misiunea istorică a rușilor, care s-au împotrivit mereu oricărei hegemonii globale sau regionale: fie că aceasta era promovată de urmașii lui Genghis Khan, de Carol al XII-lea al Suediei,  Napoleon sau  Hitler. „În sfera militară și politică, Rusia este autosuficientă. Nu, însă, și în  sferele economice, tehnologice și cibernetice, unde are nevoie de piețe și parteneri externi, pe care le va căuta și le va găsi “.

Karaganov pare deschis chiar și  unei împărțiri ca la Yalta a sferelor de influență,  susținînd că vestul și nordul Europei sunt atrase în acest joc geostrategic spre „polul american”, în timp ce Europa de sud și de est sunt „înclinate către proiectul eurasiatic”. Cu alte cuvinte, pe lângă Europa de Est, pierdută la sfârșitul războiului rece, strategii Moscovei vor acum și Sudul Europei, ca dobândă probabil.