A fost odată o femeie micuță care învârtea o roată a poveștilor cu călușei, pe plajă, la Mangalia. Femeia aceea era turcoaică și se numea Eli. Așa îmi amintesc că mi-a șoptit într-o zi, pe când eram curios să-i aflu resorturile nemuririi.

Roata ei era colorată, făcută din lemn, legată cu lanțuri și în mijloc avea un motoraș care învârtea mecanismul.

Te urcai pe scena rotundă, care se învârtea foarte încet. Atât de încet, încât aveai impresia că mai degrabă lumea din jurul tău e în mișcare, în timp ce tu, stând în șa, erai în mijlocul tumultului și îl priveai.

Parfum

Eli era o turcoaică cu ochi negri și chipul plin de riduri. Numai zâmbetul ei nu fusese mototolit de timp. 

Era îmbrăcată așa cum se îmbracă turcoaicele și nici măcar nu trebuia s-o întrebi ceva, pentru că numai dacă o priveai și era ca și cum ți-ar fi spus o poveste cu parfum oriental, o poveste de demult, din niște timpuri la care poți ajunge numai dacă te urci în caluții ei, cei care nu se grăbesc.

Îmi pare că doamna Eli avea roata asta dintotdeauna. Și cred că așa și era, deși n-am descusut-o în privința asta. 

Cum stătea ea acolo, pe locul ei, îmi făcea impresia că umbra nu i se dezlipise niciodată de nisipul înfoiat. 

Cât despre carusel, bag seamă că era fermecat, de vreme ce zburase prin vremuri fără să fi fost niciodată scos din balamale. 

Bătrâna roată, bătrâni și armăsarii. La fel și motorașul. Toate scârțâiau când mecanismul se pornea.

Axul

După ce se urcau copiii pe coamele zvelte, doamna Eli se ducea în mijlocul hergheliei, la motoraș, și apăsa pe ceva. Nu știu ce era, în spatele unei ușițe pe care o deschidea numai ea știa cum, cât să-i intre buricele degetelor. Apoi o închidea la loc. Și axul se învârtea. Atât de încet, încât avea timp să se strecoare printre nechezaturi și să coboare.

Și călușeii aveau povestea lor. Cum fuseseră ei dresați, încă la facerea lumii, de un meșter care știuse să-i făurească din jarătec visator. Dar vezi că ceva nu s-a schimbat. Ritmul. Mereu a fost același. Molcom.

Asa și cu doamna Eli, care stătea pe un scăunel, lângă roata ei, pe plajă. Nu se grăbea, doar așteapta să-i vină clienții. Nu striga și nu invita pe nimeni. Și copiii veneau. 

Nu se putea să nu vrei să te dai într-o asemenea roată. Care era o ciudățenie printre terasele de pe faleza din Mangalia. 

Nu se încadra cu nimic, ba chiar se îndepărta tot mai mult, de la an la an, de muzica, de obiceiurile turiștilor și mai ales de silueta sticloasă a hotelurilor din vecinătate.

În privirea doamnei Eli era marea, ascultându-i valurile. Era locul ei dintotdeauna. În timpul ei. În fiecare vară. 

Poate că o caleașcă uriașă a venit într-o noapte și a lăsat întreaga scenografie aici, pe plajă. Cu tot cu stăpâna ei. 

Care s-ar putea transforma într-o prințesă, cine știe, atunci când se va întoarce într-un regat de departe. Cel al căluților din lemn și al roților făurite în gurile cu foc. 

A fost...

Anul acesta nu am mai văzut roata pe plaja din Mangalia. Nici pe doamna Eli. Plaja mi s-a părut a nimănui.