Alexandra Orosfoian spune că un muzungu (piele albă) în cea mai săracă zonă a Africii se simte ca un înalt demnitar. Porţia ei de apă pe zi: o găleată împărţită cu o colegă.
După ce a ajuns să trăiască printre negri, o timişoreancă a înţeles că viaţa ei dinaintea voluntariatului a încetat. Înainte era studentă la Finanţe-Bănci şi se pregătea pentru o carieră cu program fix: de la 8 la 17.00, la ghişeul de consiliere al unei agenţii bancare. Acum ştie că locul ei este printre oamenii din lumea a treia pe care trebuie să îi ajute cu tot ce poate ea. Primul sfat: fără şosete albe în Africa Timişoreanca Alexandra Orosfoian are 23 de ani şi a trăit anul trecut revelaţia voluntariatului. "Am aflat de pe net de şcoala din Danemarca, am aplicat, am fost admisă", povesteşte tânăra. Impresionată de viaţa africanilor din cele mai sărace ţări, a decis să le întindă o mână de ajutor. A aplicat în cadrul programului Humana People to People, iar în mai a plecat pentru voluntariat în Mozambic. Pe Facebook, când reuşeşte să se conecteze la internet, ţine legătura cu cei de acasă. "Nu vă luaţi şosete albe dacă mergeţi în Africa" a fost unul din primele mesaje postate. În particular, povesteşte: cu o porţie de câţiva litri de apă pe zi, e imposibil de întreţinut rufăria albă. Între timp a renunţat la şosetele albe, se bucură de vremea caldă şi îi învaţă pe negri limbi străine: portugheza şi engleza. În plus, va da drumul în curând unei grădiniţe, unde copiii vor sta supravegheaţi cât timp părinţii muncesc pe câmp. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în sătucul în care a ajuns timişoreanca. Mai are de stat până în noiembrie în Africa şi, până atunci, mai vrea să le amenajeze acestora şi un parc de joacă, iar duminica le ţine lecţii de citire adulţilor. Pregăteşte învăţători într-o ţară nealfabetizată Pe 5 mai Alexandra Orosfoian a plecat în Africa. O zi mai târziu era în Maputo (capitala Mozambicului), iar după alte câteva zile a ajuns la destinaţie: într-un sătuc, Nsauca, în provincia Niassa. În principiu, junglă, banane, tufişuri. O comunitate fără numere de casă, unde oamenii îşi spală rufele la râu. Satul are totuşi o urmă de civilizaţie, o pompă în mijlocul aşezării, care dă apă cu porţia şi de la care femeile o transportă cu găleţile pe cap, sute de metri. Proiectul în cadrul căruia Alexandra a ajuns în Moyambic este EPF Niassa (Escola de Profesores do Futuro), în fapt un colegiu care pregăteşte viitori profesori de şcoli primare. Timişoreanca are 150 de studenţi în total, cu vârste între 20 şi 32 de ani. Una din marile probleme în Mozambic, spune voluntara, e lipsa educaţiei: "61% din populaţie e analfabetă". În timp ce nativii vorbesc două dialecte locale, Yawa şi Macua, la "şcoală" învaţă corect portugheza, limba oficială, care însă nu este cunoscută de toată suflarea ţării. "Am început să învăţ şi eu unul din dialecte, ca să mă pot înţelege cu oamenii. Sunt practic profesoară aici în colegiu, lucrez cu studenţii, asist la practica lor din şcolile primare, am cursuri cu ei. În ultima vreme am încercat să mă axez mai mult pe munca în comunitate", povesteşte tânăra. Aici a văzut sărăcia absolută Înainte să ajungă în Nsauca, Alexandra a ascultat toate poveştile voluntarilor reveniţi de pe continentul negru. A auzit despre sărăcia celor de aici, dar nimic nu a pregătit-o cu adevărat pentru sărăcia absolută.
"Nu am realizat cu adevărat decât când m-am trezit aici. Cel mai greu e să văd copilaşii ăştia prin sate care sunt vai şi-amar de mama lor, cu haine rupte şi murdare, fără nimic în picioare, care au ceva de mâncare poate numai o dată pe zi", povesteşte tânăra.
Experienţa aceasta a schimbat-o definitiv pe Alexandra. "În mai multe feluri, spune tânăra. Am învăţat aici să apreciez mult mai mult toate lucrurile pe care le am în Europa. Pe de altă parte, oamenii aceştia, aşa săraci lipiţi cum sunt, m-au învăţat să râd cu adevărat. E incredibil să vezi că nu au nimic, dar sunt fericiţi pentru că sunt sănătoşi. Îmi voi forma o echipă, voi reveni cu ea la sfârşitul lui 2012 în Africa, sau voi pleca să fac voluntariat în India ori China. Cel puţin câţiva ani de acum încolo voi fi în jurul lumii încercând să dau câte puţin din experienţa mea celorlalţi".
Alexandra spune că oamenii de aici au învăţat-o să râdă cu adevărat
"De fiecare dată când merg prin sat e ca şi cum ar fi venit preşedintele în vizită. Toată lumea îşi opreşte orice activitate pentru că a venit muzungu (piele albă)“
ALEXANDRA OROSFOIAN, voluntară în Africa
REGIM DE VIAŢĂ
Meniu: orez, varză, fasole
De aproape trei luni, Alexandra trăieşte în rând cu nativii din Mozambic. Mănâncă acelaşi lucru ca şi ei, în fiecare zi: orez, varză, fasole, peşte şi "nsima" (un fel de mămăligă albă care, spune tânăra, nu are nici un gust). Duce o viaţă radical opusă celei de acasă, dar pe care, mărturiseşte, nu ar da-o pentru nimic în lume.
"Apă am numai patru ore pe zi, două dimineaţa şi două seara. De multe ori se întâmplă să nu am nici atât şi atunci trebuie să merg la pompa din sat. O găleată plină cu apă o împart cu colega mea", povesteşte timişoreanca.
Citiţi şi:
- Cum poţi ajunge voluntar în Africa
- Voluntariat extern în timpul sezonului estival
Recomandările noastre
