Vă propunem astăzi un material dedicat celui care a fost „înfumuratul dandy din Bucureștiul proletar al anilor ’50”, tânărul care a studiat filosofia la București cu Nae Ionescu, pentru a deveni, în ciuda arestării tatălui său, fost colonel înainte de instalarea comuniștilor la putere, răsfățatul „dracului roșu”, sub mâna căruia a îngenuncheat romane precum „Drum fără pulbere” sau „Vânătoare de lupi”.

O pagină în amintirea celui care, la doar 21 de ani, câștiga Premiul de Debut pentru cea mai bună nuvelă a anului, dar și inima sofisticatei Henriette Yvonne Stahl, membră a juriului și femeie cu un sfert de veac mai în vârstă. Orgoliosul Petru Dumitriu (1924-2002), căci despre el este vorba, a fugit din România în 1960, și-a abandonat în țară copila de doar câteva luni, totul pentru a reuși în Vest, într-un Occident care l-a adus (de două ori), ulterior, în pragul sinuciderii. Așadar, mai jos, o fărâmă din povestea celui care a compus, magistral, o sută de ani de viață românească în volumul Cronică de familie.

Editor al scrierilor lui Petru Dumitriu (Colecția Opere Fundamentale, FNSA, 2004), Ecaterina Țarălungă a realizat, în tușe aspre, dar limpezi, (și) portretele celor mai importante femei din existența romancierului, începând din copilărie: „Figura feminină cea mai prezentă a rămas Vincenzia Românu de la Orșova, o femeie care l-a preluat la vârsta de trei ani și l-a învățat tot ce știa, mai ales limbile străine. Era franțuzoaică școlită în Elveția și măritată cu un căpitan de vas din Orșova. A trăit 102 ani. În volumul de debut, din 1947, există o proză despre Sebastian Românu, unde Sebastian era chiar el, autorul, nume păstrat până în Incognito…”.

N-a iertat-o niciodată

Mai departe: „Al doilea personaj feminin important a fost mama. Nu pot spune c-o iubea necondiționat. Petru Dumitriu, secui după mamă, era o fire aspră. Nu uita, chiar dacă, uneori, ierta. Odată mi-a povestit că, atunci când avea puțini ani și desena frumos, mama se dezgolea în fața lui, în pustietatea uriașă și fierbinte de pe dealul natal de deasupra Dunării, ca să-i fie model. N-o iertase încă în anul de grație 2000, suferea, deși ea pierise de mult, îi și ceruse iertare, iar în amintirea ei, fiul, botezat ortodox în numele tatălui, se convertise la catolicism la vârsta de 54 de ani, undeva - semnificativ - în Elveția”.

Lila, sora lesbiană

Ecaterina Țarălungă a prins, în galeria acestor portrete fugare realizate cândva pentru revista Flacăra, și imaginile celor trei soții ale romancierului. Ba chiar și pe cea a surorii lui Petru Dumitriu: „Lila, sora lui, care apare puțin sub chipul fraților Ionescu din Incognito, fusese, din nefericire, lesbiană. Soțiile au fost deopotrivă importante: Irina Medrea, fosta soție a lui Nicolae Fotino, devenită mai apoi soția lui și care i-a dăruit două fete, deși bărbații au rămas prieteni pe viață, iar Fotino îl vizita în Germania, apoi în Franța, împreună cu a doua soție, Coralia”.

Mariajul de o săptămână

În continuare, povestea lui Dumitriu alunecă în legendă: „Irina îl despărțise de Henriette, prima soție, o soție pentru o săptămână, căreia avea să-i plătească tot timpul o treime din ce câștiga. O treime ei și o treime părinților. Motiv în plus pentru Irina să-l ia în Germania. Ea a condus mașina la saltul peste graniță din Berlinul de Est în cel de Vest (zidul Berlinului încă nu se făcuse în 1960). Existase apoi, în viața lui, Henriette Yvonne Stahl, franțuzoaică născută la Saint Avold, nu departe de Metz, naturalizată în România, cu un sfert de veac mai mare ca Petru Dumitriu, aceea de la care deprinsese spiritismul și pe care o cunoscuse în iarna când, tânăr redactor chiar la revista Flacăra, se îmbolnăvise de pneumonie în iarna 1946-1947, pe când i s-a furat paltonul”.

 

Dragostea din pragul morții

„În sfârșit, Françoise Mohr, alsaciană, născută și ea, după cum mi-a spus, pe dealurile de lângă Metz, pline de neamurile ei, iar ca vârstă cu un sfert de veac mai mică decât autorul. Françoise era doar cu un an mai mare decât mine, neam văzut și după ce Petru Dumitriu nu mai era, îi pusese urna în cripta familiei sale, pe Route d’Arse, suferea enorm și s-a îmbolnăvit. Ea a fost un dar de dragoste uriaș pentru finalul de viață al lui Petru Dumitriu și înțeleg de ce a lăsat-o legatar universal. Fiicele lui n-au participat - nici una - la înmormântarea tatălui”. Cum ajunsese Petru Dumitriu, părăsit de soție și de cele două fiice, sub aripa protectoare a acestei fiice a Occidentului? „Françoise Mohr citise Incognito (n.r. - roman al resorturilor vieții în comunism, publicat în Franța) și, într-o zi, l-a căutat pe autor. Autorul a primit gestul ei ca pe un mesaj divin...”, ne-a explicat criticul literar Eugen Simion.

 

Experiența primei iubiri

În 1941, după ce a absolvit examenul de bacalaureat, obținând media 9,60, Petru Dumitriu trăiește experiența primei iubiri, pentru o fată refugiată din Basarabia cu familia, experiență căreia mama sa îi va pune capăt brutal. Imaginea acelei prime iubiri, „fata de la Baziaș”, va traversa mai multe cărți ale autorului, inclusiv după fuga în Occident.

 

„Urcă-te pe masă, să-ți dau două palme!”

De notorietate în epocă, conflictul dintre orgoliosul Petru Dumitriu și Mihai Beniuc, pe atunci prim-secretar al Uniunii Scriitorilor, escaladase, în anii ’50, și cele mai îndrăznețe așteptări. Se povestește că la o ședință publică, urmând să ia cuvântul în fața a două sute de oameni, poetul Mihai Beniuc a fost ridiculizat teribil de uriașul (măsura 1,90 metri înălțime) Petru Dumitriu: „Piticule, urcă-te pe masă, să-ți dau două palme!” Momentul de satisfacție a fost plătit scump de autorul „Cronicii de familie”. Complotând pe lângă Leonte Răutu, Beniuc a pus umărul la răsturnarea lui Dumitriu din funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), editura-mamut a regimului comunist