Viața era simplă și ieftină pe atunci, oameni erau puțini și fără pretenții, familia mea își putea permite să stea o vară întreagă la o vilă, pe Cioplea. O parte era plătită de sindicate, altă parte o plătea tata. Dar, repet, nu era un efort. Personalul vilei ne iubea foarte mult. Mama le mai ”aranja” măselele, prietenește, pe gratis, iar eu... eram un puști blond-blond și cu ochii albaștri de viking, serios și doct, dar când întorceau spatele făceam cele mai neobișnuite și ciudate trăznăi pe care le putea face un puști de opt ani. După ce m-am cățărat pe acoperișul abrupt al vilei ca să salvez pisica, care nu voia să fie salvată, personalul vilei m-a declarat ”valoare națională” și atât mama, dar și tot personalul, mai ales bucătăreasa Wanda, nu mă scăpau o clipă din ochi. În acele timpuri aveam o slăbiciune gastronomică. Pandișpanul, sau cum s-o mai fi scriind. Așa că atunci când dispăream în acțiune, Wanda începea să strige: Raducu, Răducu, avem pandișpan sau avem plăcintă cu vișine, vino la masă!

Nu aveam ceas, nu știam dacă este ora mesei, sau nu, am primit un ceas rusesc Pobeda când am împlinit 12 ani. Bun, mergea, dar cam ruginea de la transpirație. Așa că mă lăsam amăgit alimentar și nu-mi părea rău că lăsasem postul de observație de unde urmăream ce faceau oaspeții vilei, fără ca aceștia să știe, sau citeam vreo carte cocoțat într-un fag uriaș.