Ne trebuie urgent o traducere bine făcută a tuturor pieselor lui Aristofan. Mai întîi, pentru că nu avem așa ceva.
Există traduceri ale cîtorva piese ale clasicului grec, dar nu avem integrala. În plus, traducerile existente, toate făcute la mijlocul secolului trecut, fac, cu delicatețe, o nedreptate acestui geniu al comediei: îi diluează impetuozitatea. Limbajul său, îmi confirmă experți în elină, dar și versiunea englezească din care îl citesc de obicei, e dur, caustic, vulgar uneori, iar ritmul pieselor sale este alert – în versiunile românești, sub cenzura timpului, verbul său sună pudic și cumințel și, căutîndu-se formulări arhaice spre a da ideea că autorul e antic, se temperează pînă la astenie tensiunea interioară a piesei. Dar, motivul pentru care, în calitate de cititor român, solicit vehement o integrală Aristofan tradusă competent, fără bemoluri și fără ocolișuri, nu vizează doar acoperirea unei lacune a culturii noastre (este, totuși, greu de admis că o cultură care se respectă, cît de cît, nu are măcar o singură traducere integrală Aristofan), ci o nevoie cît se poate de actuală. Privind în jur, constat că problemele noastre au nevoie de soluțiile lui. Poate că cei care cunosc piesele sale se vor mira – dar îi rog să se abțină un pic, pentru că voi explica mai jos ce am în vedere cînd spun că avem nevoie de soluțiile lui.
Nu știm prea multe despre Aristofan. Se bănuiește că ar fi trăit între 450 și 388 î.Hr. Știm sigur că trăia și scria în vremea Războiului Peloponesiac (431 – 404 î.Hr. ), că era atenian și că, începînd cu 427, a participat și a fost laureat al multor competiții de teatru din vremea sa. Cleon, demagogul care a condus Atena în război, l-a dat de două ori în judecată pentru că a fost vitriolat în piesele lasa, dar Aristofan a cîștigat de fiecare dată, pentru că Atena mai era, încă, sub spiritul lui Pericle, iar libertățile erau, încă, luate în serios. A fost un dramaturg prodigios – se vorbește că ar fi scris peste 40 de piese de teatru. În orice caz, doar 11 s-au mai păstrat pînă azi și toate ne dovedesc că era un virtuoz desăvîrșit în scrierea comediilor. Istoricii literari nu contenesc să-l laude: l-au clasat de mult timp drept maestrul absolut al perioadei vechi, clasice, a comediei grecești. Încă Horațiu îl galonase drept cel mai bun autor de ”comoedia prisca”, așa numeau romanii comediile ireverențioase, fără perdea, cu mare priză la popor. Există o legendă care spune că tiranul siracuzan Dionisos ar fi vrut să cerceteze mai atent republica ateniană și i-ar fi solicitat lui Platon bibliografia necesară, iar marele filozof i-a trimis imediat comediile lui Aristofan. Deși nu a fost niciodată uitat, gloria lui Aristofan a cunoscut un nou apogeu în secolul XX, cînd ochiul modern a descoperit sensuri uluitoare în opera sa, iar encomioanele criticilor moderni la adresa lui au proliferat entuziast.
Piesele lui Aristofan, toate, mustesc de exuberanță lingvistică, de imaginație, de umor (uneori gros!) – sînt savuroase și, mai presus de toate, foarte inteligente. Cred că energia briantă a comediilor lui Aristofan vine din faptul că au fost scrise și jucate relativ aproape de originea genului. Aristotel ne spune că genul teatrului comic a apărut din procesiunile dionisiace, în care se plimbau prin cetate, într-un fel de extaz al fertilității, simboluri falice, iar participanții la procesiune strigau obscenități voioase către privitorii de pe margine, care răspundeau pe măsură, rîzînd. Proximitatea sursei ritualice a comediei se simte la Aristofan mai ales în momentele de ”parabasis” (acea parte a piesei antice în care corul întrerupe acțiunea și se adresează direct publicului, șarjîndu-l fără opreliști de multe ori).
Deși vigoarea și intensitatea pieselor sale vin dintr-o stilistică originară, nealterată, temele comediilor sale sînt uluitor de actuale – asta a uimit și pe oamenii secolului trecut cînd, cum spuneam, a avut loc o veritabilă reconsiderare a sa. În multe piese, Aristofan polemizează neiertător cu concetățenii săi războinici, care doreau prelungirea secătuitorului război cu Sparta și exaltau un gen de patriotism militar, sacrificial. În ”Acarnienii”, de pildă, avem situația unui atenian, simplu particular, care decide el singur să facă pace separată cu Sparta pentru că s-a săturat de războiul pe care îl duce statul său. În ”Pacea”, eroul principal al piesei, și el sătul de război, zboară pe spatele unei coleoptere gigantice pe care au adusese la dimensiuni colosale hrănind-o cu ”rahatul” produs din abundență de Atena, pînă pe Olimp, ca să înțeleagă ce au zeii de gînd cu interminabilul război, doar că găsește Olimpul aproape gol, căci zeii plecaseră prin alte părți cu treburi. În ”Cavalerii”, un veritabil tratat politic în formă de comedie, Aristofan ne arată că singura cale de răsturnare de la putere a unui demoagog nerușinat, care lingușește și corupe poporul avînd, astfel, sprijinul demos-ului, este să se făsească un demagog încă și mai mare. Democrația poate deveni o competiție a nerușinării, a indecenței, a iraționalității. În ”Norii”, Aristofan arată felul în care intelectualii pot induce în cetate o imoralitate cu pretenții și aere de gîndire superioară. ”Norii”, mai ales, mă tulbură cel mai mult zilele acestea. În ”Lysistrata” femeile ateniene se revoltă împotriva bărbaților care nu mai contenesc cu războiul, politica și zeii. Încet-încet, femeile îi deposedează pe bărbați de toate instrumentele îndeletnicilor/puterii lor. Totul începe cu decizia lor unanimă de a nu mai accepta amorul. Asta, după cum vă imaginați, induce rapid o năuceală generală în Atena, care se umple de bărbați nervoși și frustrați, în continuă erecție. Apoi, femeile ocupă prin vicleșug Acropola și îi țin pe bărbați departe de zei. În fine, în „Adunarea femeilor”, Aristofan face o critică distrugătoare la adresa comunismului. Imediat după terminarea războiului, o perioadă de sărăcie a pus stăpînire pe Atena și ideile de abolire a proprietății private și de instituire a proprietății comune a tuturor cetățenilor asupra tuturor lucrurilor din cetate au început să aibă succes. Aristofan arată în această piesă atenienilor cum ar arăta o asemenea cetate. Se înțelege, tema relațiilor dintre femei și bărbați este tratată în multe dintre piesele sale, alături de teme politice, religioase ori direct sociale, cu uimitoare clarviziune și cu relevanță, iată, eternă.
Cînd spuneam că avem nevoie de soluțiile lui, mă gîndeam că problemele cu care ne confruntăm pot fi pur și simplu paralizate dacă le putem duce presupozițiile pînă la limită. Dacă am reuși să avem și cînd raționăm realist curajul cu care raționăm ad absurdum, împingînd spre limita lor lucrurile care ni se par absurde anume pentru a le ucide acolo, am putea desoperi adevăruri mult mai profunde și mai benefice. Am impresia că Aristofan asta face. El ne arată, în general, că există un alt adevăr, mult mai profund și mult mai stabil, în spatele adevărului convențional, al adevărului ușor de găsit, al adevărului de primă mîna la care, în general, aderă toți oamenii. Iar distrugerea adevărului convențional spre a-l putea accesa pe cel din spatele său se face mult mai bine prin rîs, cum ne spune Aristofan, decît prin rațiune, cum ne spune Socrate. De-aia zic, avem nevoie de un șoc aristofanic în România de azi! Cum problema drepturilor de autor este rezolvată, întreb areopagul: ce editură acceptă provocarea?
Recomandările noastre
