Evenimentul Zilei > Actualitate > Conte de Valea Plopilor, în balonul cu aer cald
Conte de Valea Plopilor, în balonul cu aer cald

Conte de Valea Plopilor, în balonul cu aer cald

Balonul a fost primul obiect de zbor care a permis omului să îşi împlinească visul de a zbura. Acum, el a devenit un aparat sigur, deşi senzaţia e că eşti lăsat în voia vântului.

Când eram prin clasa a şasea, pe care o să o ţin minte prin trauma primului an de fizică, mă întrebam cum reuşeşte un balon să zboare. Ţin minte că am expus dilema la ora de fizică şi mi s-a dat o explicaţie, probabil corectă, dar pe care eu nu am înţeles-o. Dar, deşi nu am înţeles, am văzut că profesorul nu a râs, iar asta era deja o mică victorie: însemna că balonul ăsta chiar există, nu e născocit de scriitori.

Normal că aveam dubiile mele. Cine l-ar crede pe Jules Verne, care cu ale lui „Cinci săptămâni în balon” îmi dusese imaginaţia în stratosferă, dar îmi oferise o gamă de informaţii atât de largă încât nu le mai deosebeam pe cele ştiinţifice de cele fantastice? Unde îl mai pui pe baronul Munchausen, cu care „urcasem”, în balon, până pe Lună.

Cam de atunci aveam vise în care, cu baloanele de heliu din bâlci, mă înălţam peste pădurea din spatele casei. În unele cădeam, în altele nu mai aterizam, dar în niciunul nu aveam parte de o călătorie cu decolare şi aterizare în siguranţă.
Cu şapcă, fără tocuri

„Să îţi iei tricou de bumbac, o şapcă şi … să nu vii pe tocuri”, îmi spune, pentru orice eventualitate, omul care avea să îmi organizeze prima mea călătorie cu balonul, Călin de la InAir. Trecuseră 13 ani de când visasem prima dată la balon şi vreo doi de când o luasem în sensul invers al istoriei aviaţiei, călătorind pentru prima dată cu un avion. Sincer, cam uitasem de balon, dar îmi amintise de el un articol despre un zburător austriac.

Şapcă nu mi-am luat, dar aveam o pălărie de entuziasm care m-a făcut să nu simt nici măcar gradele care veniseră grămadă încă de la primele ore ale dimineţii. E 06:30, mergem la aerodromul Clinceni, prindem de maşină remorca în care e balonul şi pornim spre Gorneni. „Tot de la vaci?”, îl întreabă şoferul pe căpitanul Dan Chiriac, pilot de balon de prin 1998. „Tot”, răspunde Chiriac, genul de om atent la toate detaliile.

Mă apucă şi pe mine încrederea când îl văd aşa, dar păstrez o faţă de om circumspect. În maşina de balonişti, sunt şi doi oameni ca mine, cu zero ore cu balonul la bord. Ajungem „la vaci”. De fapt, e un teren pe care doar cele două porţi plasate la 100 de metri una de cealaltă îl face unul de fotbal. Se pare că vacile nu au realizat asta şi au marcat teritoriul în consecinţă.

Un bărbat pescuieşte în gârla de sub un pod şi simt că se uită la balon neştiind ce atitudine să aibă: să se supere că zgomotul îi sperie peştii sau să se bucure că vede un balon. Sunt sigur că, dacă aş fi fiu-su şi mi-ar fi povestit acasă de peştele cât mâna şi de balon, l-aş fi pus să insiste pe a doua parte.
"Frica e bună: te face mai atent"

Un ventilator destul de mic, alimentat cu benzină, începe să umfle balonul, pe care doi băieţi îl ţin ca pe un sac. Iar elicea îndeasă zgomotos aerul în el. Bucata de pânză lungă de vreo 25 de metri se transformă încet într-o pară cu gâtul în jos.  Para este legată din timp de nacelă, nimic altceva decât o târnă din nuiele, cam de 2 metri pe unul şi jumătate, cu fundul căptuşit cu un material dur. Suim cele patru butelii cu GPL la bord, iar arzătorul de deasupra capetelor noastre este pornit şi încălzeşte balonul, care pare mai nerăbdător decât noi să părăsească pământul.

În târnă, primul care urcă e căpitanul Chiriac, apoi începătorii: Lavinia, Răzvan şi eu. Începe să îmi pară rău că am uitat de şapcă: arzătorul încălzeşte aerul din balon la 95-98 de grade, dar lasă vreo 50 şi pentru echipaj, pe care le simţi la ceafă, dacă eşti înalt. Nu are cum să nu îţi fie frică. E normală şi chiar pozitivă, avea să îmi spună căpitanul. „Un pilot care îţi va spune că nu îi e frică, ori e nebun, ori e prost. Frica te face mai atent, mai bun”.

Nacela se târăşte un pic pe sol şi apoi scapă de sub braţele tinerilor care rămân la sol, să facă poze şi să ne recupereze cu maşina după aterizare. Nacela nu e prea înaltă. Îmi trece cu puţin de nivelul brâului, aşa că mă ţin cu amândouă mâinile de câte ceva. De marginile nacelei, de butelii, de stâlpii arzătorului. Răzvan îşi încolăceşte braţele în jurul unui stâlp, iar Lavinia are acel zâmbet unic, produs numai de adrenalină, pe care îl asociez cu cel al paraşutiştilor care salută publicul înainte de salt.
Un zbor liber, perspectivă – 360 de grade

Culmea, ne calmăm pe măsură ce ne înălţăm şi începem să facem poze. Ba chiar ni se fac poze: oamenii au tras maşinile pe marginea drumului şi au stat să ne privească vreo 10 minute. Cel mai mult mi-a plăcut un copil de vreo zece ani, căţărat pe o bicicletă comunistă gen Tohan,  care ne privea sprijinit de parapeţii unui pod de fier. Şi care, când dădeam să ne înălţăm, a zbughit-o cu bicicleta prin glod, probabil să le spună şi altora.

Îl văd acum din balon cum înalţă praful în urma sa, apăsând cu toată greutatea pe pedale deoarece nu ajunge cu fundul la şa. Cred că aşa eram eu acum 13 ani. Şi cam emoţia asta o simţeam, numai că el vede balonul pe viu. Uriaşul balon este în mare parte purtat de vânt, pilotul îi controlează traiectoria în mică măsură.

După ce stomacul ne-a coborât din esofag, ne bucurăm de ce vedem jos. N-aş fi crezut vreodată că nacela nu se va zgâlţâi deloc în zbor şi n-aş fi bănuit că localitatea din Giurgiu are atâtea de oferit. Suntem pe la 100-150 de metri şi vedem lacul de acumulare de pe Argeş şi meandrele unor râuri din zonă. Dar, dincolo de ce vezi jos, e sentimentul de zbor liber, pe care avionul nu ţi-l poate oferi.
"Ce vedeai din cutia unui avion e nimic"

„Ca senzaţie, e uimitor – spune Lavinia. Tot ce vedeai din cutia unui avion, prin fereastra aia mică, e nimic”. Într-adevăr, ai parte de câte un peisaj la fiecare dintre cele 360 de grade pe care poţi să le explorezi printr-o simplă întoarcere de cap. După o oră de panoramări, ne pregătim de aterizare. Balonul este lăsat să coboare, observăm pe un termometru cum gradele din anvelopă scad. Căpitanul alege un lan de grâu, proaspăt treierat. Cum vântul e destul de puternic la sol, deşi mergem destul de lin, aterizarea se anunţă o aventură.

Dar zâmbim, oricum nu prea are ce ţi se întâmple când eşti atât de aproape de sol. Nacela atinge încet pământul, apoi mai tare şi sare din nou în sus. După vreo cinci ţopăieli, avem oprirea finală. Coşul nostru de nuiele s-a răsturnat şi acum suntem ca porumbii, unul peste altul. Balonul dă să se ridice din nou, dar nu mai poate. Şi ieşim ca în filmele de război, târându-ne prin ţărână.
Conte de Valea Plopilor

Dacă ar fi fost să urmeze obiceiul zborului cu balonul, băieţii care au mai zburat, împreună cu căpitanul, ar fi trebuit să ne ia la bătaie. Dar a fost preferat un alt obicei: „ungerea” zburătorilor.

În genunchi, Lavinia, Răzvan şi eu am fost numiţi contesă, respectiv conţi de Valea Plopilor, localitatea în care credem că am aterizat. Ni s-a ars o suviţă de păr, ni s-a pus ţărână în cap, şi cum numai semnul apei lipsea, după cele ale focului şi pământului, am fost „botezaţi” cu şampanie. Şi, cum în 1783 primul zburător cu balonul a primit de la regele francez Louis al XVI-lea tot lotul pe care l-a cuprins cu vederea din balon, aşa am primit şi noi „parcela de pământ care este acoperită de nacelă, înainte de aterizare, când zburai la altitudinea de 10 mm deasupra solului”. Aşa scrie în actul de donaţie primit de la căpitan.
Cum zboară un balon
În România, există 12 baloane, dintre care 11 sunt private, iar unul aparţine Aeroclubului României. O mişcare foarte amplă este în Germania, unde sunt peste 1.000 astfel de baloane. Unele baloane folosesc heliul, gaz nobil mai uşor decât aerul, detaliu care le permite să se înalţe. „Sau hidrogenul, dar mai rar”, arată căpitanul Chiriac. El spune că, pentru aceste baloane, trebuie să iei în zbor saci cu nisip sau recipiente cu apă.
„E singura lor capacitate de a-şi controla înălţimea. Când zbori, pierzi din acest gaz. Aşa că mai dai drumul la lest. E bine să ai apă sau nisip, ca să nu provoci probleme la sol”.
La baloanele cu aer cald, controlul înălţimii este mult mai bun. Atunci când pierzi altitudine, arzătorul încălzeşte aerul din balon şi acesta se înalţă. Interesant este de ştiut că aerul din balonul nu este tocmai uşor: atârnă vreo 3,750 de kilograme.  Dacă adăugam masa nacelei şi a echipajului, căpitanul a avut de pus la sol un monstru de peste patru tone, iar nacela nu are roţi care să atenueze şocul. Călin, tânărul care se ocupă de firma InAir, spune că o călătorie cu balonul costă 150 de euro de persoană. Titlurile nobiliare sunt incluse!
"Pentru a zbura deasupra Bucureştiului, ai nevoie de o grămadă de autorizaţii", spune pilotul Dan Chiriac. Acestea sunt necesare deoarece balonul va survola unităţi militare şi alte zone cu statut special. Firme din alte capitale europene au profitat de numărul mare de turişti doritori de o astfel de aventură şi au reuşit să primească aceste autorizaţii. De exemplu, un zbor peste Barcelona costă circa 240 de euro de persoană, fiind o mare atracţie printre turiştii cu bani.
VEZI GALERIA FOTO