De reținut, cele mai adânci războaie ale umanității se poartă în tăcere, în spatele cortinelor, de unde se urmărește spectacolul vieții. Activitatea Patriarhului Justinian a fost cu adevărat o scară cu astfel de încercări la fiecare treaptă.

A fost înfierat Patriarhul de colaborare cu regimul comunist. Dar nu se are în vedere diferența de nuanță între dialog și colaborare. Între 2 părți cu viziuni diferite, dialogul este esențial. Și deseori această diplomație, purtată cu demnitate, iar nu cu slugărnicie, a apărat Biserica însăși – nu pe Hristos, pentru că Domnul nu are nevoie de apărarea omului, ci de trăirea, simțirea și asumarea din partea noastră a credinței în El. Așadar, cuget că dialogul e cărămida pentru a lupta cu, paradoxale „arme” de pace spre păstrarea neatinsă a dogmei. Aceasta a fost miza „colaborării” cu regimul, din care oricum, cu tot protocolul și adânca înțelepciunea folosite drept brațe și spadă, s-au născut sfinți și mucenici ai acestui neam. Dacă Biserica ortodoxă aborda altă strategie și alegea confruntarea directă, existența ei însăși de Astăzi ar fi fost pusă sub semnul întrebării, rândurile martirilor ar fi fost înmiite – și cu realism, nu pesimism, mărturisesc, nu ne-ar fi garantat o mai profundă Trezire a nației decât o avem ( sau, mai degrabă, și în adevăr, nu o avem, deși pământul țării, martor al rugăciunii în zeghe, a devenit glas de bucium ce strigă spre noi, cei de Azi).

Tributul sângeros plătit de Biserică

Patriarhul Justinian nu a pretins niciodată laudă, ode și onoruri pentru această strategie adoptată de Biserică pentru a rezista și a-și proteja la limită, atât cât s-a permis, credincioșii și dogma; a specificat în dese ocazii că de eroismul acelor vremuri nu trebuie acoperită Biserica, ci credincioșii care au sprijinit prin demnitatea, nedezicerea de Hristos și nerenunțarea la credință, rezistând fie în libertate, fie martiri și mărturisitori în închisori. A fost tributul sângeros plătit de Biserică.

În martie 1968, Patriarhul îi cere oficial lui Nicolae Ceauşescu ca marile sărbători creştine să fie introduse în calendarul sărbătorilor oficiale ale ţării, iar serbările de 1 mai să fie „reduse”. A se remarca şi faptul că i se adresează cu formula „Domnule…”(Scrisoarea va fi publicată integral în Partea a III-a, 22.03). Da, Patriarhului Justinian nu i se poate nega și geniul omului politic. Omul politic trebuie să aibă geniul de a folosi momentul, Cheia pe care istoria i-o oferă, istorie pe care nu el o face, dar la care participă, după cum spune Părintele Bartolomeu Anania.

Altă acuză a fost ecumenismul intern. Dar ce se înțelege prin acest concept? Astăzi, da, ecumenismul poate fi perceput mai mult ca o politică decât o doctrină, o credință. Parafrazându-l pe Părintele Bartolomeu Anania, e greșit să vedem în ecumenism un fel de horă a unirii: hai să ne unim toți cu toate credințele, confesiunile. Ecumenismul real presupune ca fiecare credință, fiecare confesiune creștină să-și păstreze identitatea proprie, asumându-se un dialog între toate aceste identități. Dar acest dialog nu se manifestă curat și fără conflict, dacă avem confuzie. Poate fi unitate în diversitate, dar nu poate exista unitate în confuzie. În acele vremuri, ecumenismul a devenit instrument și cale spre apărarea Bisericii ortodoxe, a credincioșilor și a dogmei.

Regina a vrut să-i ofere un Rolls-Royce

Mă întorc în istorie, perioada interbelică, și punctez relațiile pozitive de comunicare între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Anglicană. Schimbarea de regim și ultimatumul dat României de puterea sovietică a impus luarea unei poziții în interiorul Bisericii, în vederea păstrării contactului între cele 2 Biserici, într-o perioadă în care comunismul împăinjănea nu doar teritorial mapamondul, ci mai ales ideologic, la nivel mental, dar și spiritual. Această trainică legătură la consolidarea căreia participaseră cu decenii în urmă și Regina Maria și, apoi, Principesa Ileana, s-a scindat în acei ani. Suntem în fața unui război purtat fățiș, dar miezul de foc era războiul ce mocnea în tăcere, miza nefiind doar câștigarea puterii politice. Totul a culminat cu vizita in 1948 a Patriarhului Alexei al Moscovei la București.

Începând din 1955, tensiunea se dimineaza ( nu definitiv, pentru că Poliția politică „veghea“ orice pas făcut, deseori și cel nefăcut). În 1965, arhiepiscopul Arthur Ramsey de Canterbury acceptă venirea în România, iar în următorul an, Patriarhul Justinian răspunde chemării sale în Anglia, unde este primit la Londra cu onorurile unui Șef de stat ( spre luare-aminte ). Regina Elisabeta a Angliei a ținut în mod deosebit să îl întâlnească pe Patriarhul român. A rămas memorabilă în istorie o întâmplare care vorbește de la sine despre caracterul și personalitatea, dar și despre trăirea creștină a Părintelui. Regina și-a dorit să îi ofere, ca și cadou de protocol, o mașină Rolls- Royce.

Aveți răspunsul Patriarhului: „Majestate, vă mulțumesc. Sunteți foarte generoasă, dar sunt informat că sunteți președinta Societății Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele. Eu îmi am țara, bisericile și mănăstirile toate distruse de război și prioritatea mea a fost să încep lucrarea de consolidare. Am mai mult de 10 ani și nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul mașinii, dați-mi hârtie și materialele de legătorie de care am nevoie, ca să pot tipări și eu Biblia.“

Regina a amuțit, a luat aminte și a făcut întocmai. În 1968 au fost publicate, astfel cele 20 000 exemplare ale Bibliei ce poartă semnătura Patriarhului Justinian.

 

„Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței”

Într-o perioadă în care regimul împărțea populația în: oamenii din câmpul muncii și cei care nu lucrau nimic, considerati paraziții societății, trimiși în lagăre, Patriarhul și-a folosit creditul politic pentru asigurarea statutului social al preotului și a securității lui în societate. În privința salarizării, nu îl interesa suma primită de preot, pentru că era infimă, dar a dorit ca preoții să nu fie la cheremul autorităților, astfel încât „nici primarul, nici șeful organizației de bază, nici președintele Sfatului popular să nu se atingă de preot ca de un ins nefolositor”. Biserica era săracă, devastată de război, iar Părintele a reușit să o aducă în poziția de a avea fonduri, venituri proprii, reconsolidând biserici și mânăstiri din toată țara, creând Ateliere de lucru; a reoganizat Tipografia Institutului Biblic și a simțit nevoia diortosirii limbii, a aducerii ei la zi, având alături pe cei mai buni profesori cunoscători ai limbii române. Cazania a decis să o diortosească singur, asumându-și răspunderea pentru text. A înființat 7 seminarii teologice și a menținut 2 Institute Teologice, din București și Sibiu, în condițiile acelor vremuri – argumentul Părintelui a fost întotdeauna că își dorește un cler cultivat și cu dragoste pentru om: „Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței. Am crezut că numai știința unită cu credința în Dumnezeu, cu adevăratul sentiment religios, va ridica clerul și Biserica la înălțimea cuvenită, la conștiința datoriei. Am socotit că fără cultură, clerul va continua să rămână stăpânit de prejudecăți, de vicii si preocupari rituale.” (Testament, martie 1976)

Partea a III-a, în 22 martie

 

Te-ar putea interesa și: