PĂTLĂGICA

PĂTLĂGICA

​O poreclisem Pătlăgica. Nu mai știu dacă idea mi-a aparținut mie sau lui Mihai, dar a venit natural când am început s-o observăm în preajma noastră ba pe coridoarele liceului, ba pe terenul de tenis ori pe cel de fotbal sau prin imensa curte prin care ne plimbam în recreații.

Când o vedeam venind spre noi ni se părea ca o sacoșă cu roșii care se bălăngănea în mâna unei gospodine ce se întorcea agale de la piață. Fesele, sânii, obrajii și alte părți moi ale corpului se mișcau în toate părțile și noi râdeam că mai întâi își făcea apariția o bucată din corpul ei moale și abia apoi acea bucată îi aducea întregul corp lângă noi. Nu era neapărat grasă, dar arăta ca un ciorchine de roșii prea coapte pentru vârsta ei de 14-15 ani. Fetele din clasa noastră erau toate foarte slabe, cu sânii abia înmuguriți, svelte, ba chiar copilandre, pe când ea era dezvoltată prematur. Nu doar corpul o luase înaintea timpului, ci toată ființa ei era maturizată, intrată abrupt într-o adolescență ce-i impunea un alt comportament, un fel – neobișnuit pentru noi – de a privi lumea și de a ne privi pe noi. Se uita la noi, provocator, lasciv, senzual, ochii îi râdeau și ne chemau spre ea, gura îi stătea întredeschisă, dezvelindu-i dinții neobișnuit de albi, umezindu-și buzele cu limba, zâmbind la toate lucrurile pe care le spuneam.

– E îndrăgostită de unul dintre noi – îi spuneam lui Mihai. Dar pe el Pătlăgica nu-l interesa deloc. Era în stare să stea o oră întreagă lângă ea fără să-i adreseze nici un cuvânt. Dar nu pentru că era plinuță, ci pentru că ideea îndrăgostirii i se părea o prostie, o rătăcire a minții, ca o boală de care voia să se țină departe.

– Când încep să se îndrăgostească, oamenii se comportă ca niște proști. Nu-i mai interesează lucrurile savante, discuțiile elevate, noile descoperiri științifice. Stau și se hlizesc unii la alții, râd la toate prostiile celuilalt, aprobă toate platitudinile de parcă li s-a scurtcircuitat inteligența. Pătlăgicăi i s-a stins becul – n-ai ce discuta cu ea.

Ne puteți urmări și pe Google News

Gândeam la fel ca el în multe privințe și asta ne-a și apropiat de când ne-am cunoscut în prima zi de liceu. Stăteam în aceiași bancă din fundul clasei ca doi puștani neajutorați, azvârliți într-o lume în care învățam să se descurcăm sprijinindu-ne unul pe celălalt, confirmându-ne sau infirmându-ne reciproc temerile, părerile despre profesori și colegi, ori despre cărți, filme sau orice altceva ne trezea interesul. Mie îmi plăcea istoria, iar lui literatura și eram în stare să ne ascultăm ore nesfârșite unul pe celălalt vorbind ba despre politica din perioada interbelică, ba despre câte un poet demult uitat. Ne puneam amândoi în pielea politicienilor din vremea războiului și ne imaginam ce decizii am fi luat dacă eram în locul lor și cum am fi salvat țara de catastrofa care a urmat. Ori scriam împreună poezii în același stil ca al Anei Blandiana ori al lui Alexandru Macedonski. Țin minte că eram îndrăgostit de o colegă de clasă și voiam să-i scriu poezii. Îmi făcusem câteva caiete de versuri tematice: unul despre ochi, altul despre păr, un al treilea despre sâni, altul despre șolduri și încă vreo câteva despre alte părți ale corpului iubitei mele pe care voiam să i le cânt în versuri. Și în fiecare caiet voiam să scriu 20-30 de poezii, fiecare imitând stilul câte unui poet de care-mi plăcea. Și împreună cu Mihai rafinam fiecare strofă, ba chiar fiecare vers, ca el să semene cât mai bine cu stilul lui Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Heinrich Haine, Charles Baudelaire, Paul Valery, Nichita Stănescu sau al altor poeți. Iar când caietele s-au umplut de versuri, i le-am dat să le citească fetei de care eram îndrăgostit. ”Le-am compus pentru tine” – i-am scris pe un bilețel. Ea a deschis în pauză caietul despre sâni și a început să citească. Noi o urmăream înfrigurați și ne așteptam să fie încântată de rafinamentul nostru literar. Dar ea s-a ridicat brusc și a început să dea cu caietele în mine.

– ”Ai sâni să spargi alune cu ei.” Atâta ai putut să scrii tâmpitule despre sânii mei? Sunt mici și trebuia să mă jignești în felul ăsta? Perversule – țipa ea lovindu-mă cu caietul în cap, pe umeri, de față cu celelalte colege care se prăpădeau de râs. I-auziți ce scrie idiotul ăsta: ”Cuminți, plutind lejer sub sarafan”. Așa-s bă sânii mei? ”Cu sfârcurile ca niște năsturași discreți”?

– Ai văzut că fetele nu pot aprecia efortul literar? – mă consola Mihai după ce mă scosese din clasă roșu ca racul și umilit în fața a 20 de fete. Tu a surprins exact stilul lui Marin Sorescu în poezia aia. Dacă ea nu l-a citit n-avea de unde să știe că el te-a inspirat, nu sânii ei.

Pătlăgica a venit a doua zi spre mine cu caietele de poezii în brațe.

– Le-am cules de pe jos, că le aruncase scârbită și celelalte fete voiau să râdă mai departe de poeziile tale. Să știi că l-ai imitat foarte bine pe Marin Sorescu în poezia aia. Le-am citit toată noaptea, dar nu mi-am dat seama ce poeți ai imitat la poezia a șaptea și a doisprezecea. M-am gândit că pe Nina Cassian și Serghei Esenin. Am ghicit?

Erau Omar Khayam și Rabindranath Tagore, dar nu i-am spus, căci mi-era greu să-i povestesc cât de mult am lucrat să șlefuiesc versuri precum: ”iubirea-mi nu e decât o umbră / ce-ți pune în valoare firea mândră” ori ”mi-am îmbrăcat inima-n zdrențe / și am trimis-o să-ți cerșească dorul”. Știam că doar Mihai putea aprecia întortochiatele feluri de a se exprima ale acestor poeți orientali și dificultatea de a-i imita fără să-i plagiez. Dar nu puteam să nu admir că Pătlăgica i-a recunoscut pe Fernando Pessoa, Pablo Neruda, Thomas Eliot sau pe Emil Brumaru.

– În poeziile despre șolduri ar fi trebuit să bagi mai mult erotism, mai multă poftă carnală, senzualitate, excitare. Sunt prea romantice, prea livrești, prea contemplative. Nu se simte dorința, focul interior. Parc-ai fi scris despre niște flori sau chiar despre un sac de cartofi. Uite cum aș transforma aici poezia despre ochi care o imită pe cea a lui Radu Stanca: ”Ți-a pus o vrăjitoare-n ochi tăciuni / ca să mă perpelești ca pe cărbuni / încinși, arzând puternic sub obroc / zvârliți spre mine ca-ntr-un tainic joc”.

O ascultam uimit și nu-mi venea să cred cât de multe corecturi și adnotări făcuse pe caietele mele de poezii.

– La ce se gândesc fetele când citesc astfel de poezii? – am întrebat-o.

– La sex, dacă sunt bine scrise. Dar tu nu te-ai gândit la sex. N-ai scris nici un caiet de versuri despre sex.

– Nu voiam să fiu vulgar.

– Nu voiai s-o cucerești, ci doar să-ți admire talentul de epigon. Greu de admirat așa ceva. Și Mihai scrie poezii de-astea?

– Nu, el mi le-a corectat. Lui îi place să-i citească pe poeți, nu să-i imite. Dar simte poezia mai bine decât mine.

– Lui ce poeți îi plac?

Din felul în care mă-ntreba se vedea că pe Mihai îl plăcea, nu pe mine. Și-a dat seama că și eu am ”citit-o”. Nu știu ce expresie aveam atunci pe chip, dar probabil că i-am dat să înțeleagă că nu are nici o șansă.

– Ai văzut și tu cum este să iubești pe cineva care te ignoră. E foarte neplăcut. Mi-e greu și nu suport. Mă străduiesc să nu se vadă, dar cel mai trist e că el vede și nu zice nimic. E o dragoste fără speranțe, lipsită de perspective. Acum, că știi, mă simt mai liniștită. Vrei să fii duhovnicul meu? O să-ți povestesc tot ce simt pentru Mihai. În schimb o să te-nvăț cum să le cucerești pe fete, ce zici?

Pătlăgica a rămas câteva momente tăcută, tristă, fără zâmbetul ei veșnic arborat în prezența noastră. Tăcerea ne-a apropiat rapid. Și eu respins și ea respinsă. Și eu poet și ea poetă. Având în ea încă un complice, am intrat în clasă fără să mă rușinez de glumele colegelor. O vedeam pe rândul de la geam în banca a doua în timpul orei de literatură universală și abia așteptam să vină pauza să vorbim mai mult. În scurtele răgazuri dintre ore reușeam să discutăm nu doar generalități, ci și câteva lucruri personale. Avea o fire sinceră și reușea să se descrie așa cum era, fără părtinire, fără vanitate. Nu-i era jenă să-și exprime frustrările, visele, pasiunile.

– Sunt grasă, dar mă simt bine-n pielea mea, mă mișc ușor, am multă energie și respingerea unora m-a făcut de mică dornică să învăț, să fiu deșteaptă. Credeam că mintea mă va ajuta să nu mă îndrăgostesc prea mult de cineva, dar se pare că nu m-am deșteptat suficient. Poate că dacă-mi vorbești mai mult de Mihai voi găsi antidotul potrivit să mi-l scot din minte. Mergem împreună spre casă să mai povestim una-alta?

Liceul la care învățam era în centrul Bucureștiului, fostă Școala Centrală de Fete, rebotezat după război cu numele unei rusoaice Zoia Kosmodemianskaia. Eu locuiam într-un cartier mărginaș – Drumul Taberei, iar ea într-alt cartier vecin – Drumul Sării, așa că aveam jumătate de drum de mers împreună cu troleibuzul. Părinții ei erau doctori și munceau mult, iar după ce a intrat la liceu au cam lăsat-o din mână. Și-a petrecut copilăria prin spitale împreună cu ei, prin camere de gardă, saloane sau cabinete medicale. Văzuse multe cazuri și-i plăcea să-mi vorbească despre ele. Eu eram străin de lumea medicală, nu fusesem niciodată bolnav, nu aveam medici în familie și nu stăpâneam nici noțiuni prea multe de anatomie, darămite despre boli, tratamente sau operații. Însă îmi plăcea să o ascult, ba chiar nu mă săturam de poveștile ei din spitale și deseori i le repetam lui Mihai a doua zi. Mai ales că multe dintre poveștile ei erau despre dragostea dintre diverși medici, asistente și pacienți, manifestată în ipostaze și locuri cât mai neobișnuite și mai hilare.

Într-una din după-amiezile în care ne întorceam acasă de la liceu într-un troleibuz ticsit de oameni, profitând de mulțimea care ne-mpingea, Pătlăgica și-a lipit sânii de mâna mea. Simțeam cum mă furnic din cap până-n picioare, iar excitația mă făcea să roșesc – mi se părea că toată lumea din troleibuz se uită la umflătura din pantalonii mei și la Pătlăgica ce mi-a provocat-o. Încercam să mă feresc de ea, dar vedeam că era încântată de ce-mi făcea. S-a apropiat și mi-a șoptit la ureche:

– Lui Mihai i-ar place să simtă ce simți tu?

Până a coborât parcă am stat pe ace și tot restul zilei m-am gândit la ea. Noaptea tot pe ea am visat-o, ca pe o meduză uriașă ce lipea de mine pentru a mă mânca. M-am hotărât să o evit, așa că plecam de la școală împreună cu Mihai. El locuia aproape de liceu, într-un bloc vechi de lângă parcul Ioanid. Îl conduceam până acasă și apoi mă întorceam să iau troleibuzul din fața liceului, gândind că Pătlăgica a plecat cu alt mijloc de transport înaintea mea. Dar într-o zi am văzut-o așteptându-mă în parc.

– Aici stă Mihai? Ce-ar fi să intrăm odată în casa lui? Ai mai intrat vreodată în casa altcuiva fără să fie el acolo?

– Nu. Și nici nu mă gândesc să fac așa ceva. Îți dai seama că ne prinde Miliția, ne exmatriculează și ne trimite la scoala de reeducare?

– N-ai nici un spirit de aventură? Tu chiar nu vrei să riști nimic în viață?

N-avea rost să-i spun că intrarea în apartamentul lui Mihai nu era ceva pentru care merita să-mi risc libertatea. Mai intrasem în el când colegul meu m-a chemat să-i admir colecția de soldăței și altă dată când l-am ascultat cântând la pian. Nu era ceva deosebit în acea casă, care să mă atragă să intru în ea prin efracție și nu aveam de fel înclinații delincvente. Dar a doua zi, în pauza de la ora 9, când urma să ne schimbăm pentru sport, Pătlăgica m-a tras după ea:

– Hai să chiulim. Hai în parc.

Deși nu voiam, n-am putut să opun rezistență. Credeam că are ceva important să-mi spună. La capătul parcului era intrarea în blocul lui Mihai. M-a tras de mână până am intrat în bloc.

– Nu vreau. Eu fug – i-am spus șoptit speriat.

– Stai de șase. Faci ca pisica dacă vine cineva - mi-a spus și a urcat scările la etaj. Rămăsesem înlemnit în scara blocului. Voiam să plec dar trebuia s-o protejez să nu o prindă cineva. Am urcat în fugă pâna la etajul trei și am văzut-o cum căuta ceva sub preșul de la intrare. A scos de acolo o cheie.

– Ce simplu e – mi-a șoptit. Mai toți oamenii din cartierul ăsta liniștit își lasă cheia sub preș pentru membrii familiei. Pe aici nu se dau spargeri. Înseamnă că nu e nimeni acasă.

A descuiat și a intrat în hol, lăsând ușa deschisă. Eu o priveam de pe casa scării și mă uitam în jos la parter să văd dacă intră cineva în bloc. S-a descălțat și a început să se plimbe prin camere. Frica pusese stăpânire pe mine. Mă gândeam că un vecin de palier mă priveste pe vizor și sună la Miliție și ascultam cu atenție orice mișcare din apartamentele din jur. Au trecut minute bune, deși poate că nu au fost chiar așa de multe, când o pisică a vecinilor a început să miaune. Pătlăgica a ieșit repede, a încuiat ușa și am zbughit-o împreună pe scară, oprindu-ne din fugă doar în fața unei bănci din parcul Ioanid.

– Ce-ai făcut acolo?

Din hol a intrat în sufragerie și de acolo a deschis alte uși. A recunoscut imediat camera lui Mihai. Curată și ordonată, fără haine azvârlite în toate părțile, fără caiete aruncate neglijent pe undeva. Toate erau aranjate la locul lor și reflectau nu doar firea mamei lui – sigur că ea fusese cea care făcuse curat – ci și firea lui Mihai. Ar fi vrut să fie mai multă dezordine căci urmele ei s-ar fi pierdut, așa că a fost foarte atentă să nu lase amprente. Voia să ia ceva ca amintire, ceva care-i aparținea lui Mihai, dar nici un lucru nu o încânta. Hainele erau aranjate în șifonier, creioanele și caietele i se păreau prea impersonale. Ar fi vrut să găsească un jurnal, câteva scrisori, o revistă cu femei dezbrăcate ascunsă sub saltea sau o fotografie cu vreo fată. Dar nimic nu i s-a ivit în cale. La baie a găsit în coșul cu rufe o pereche de chiloți bărbătești. Și-a dat chiloții jos și i-a pus printre rufe, apoi și-a tras rapid chiloții bărbătești pe ea când a auzit miorlăitul.

– Și dacă ai luat chiloții lui taică-su? Nu ți-e silă de ei murdari?

– Ce contează? Hai să vedem ce o să se-ntâmple.

Am fugit înapoi în școală. Eram fericit că am scăpat fără nici un incident. Nu mai voiam să se apropie de mine. O vedeam însă în timpul orelor radiind. Din când în când îmi făcea semn cu coada ochilor, dar eu o evitam mereu. Când a văzut că fug de ea m-a lăsat în pace, dar după o săptămână s-a apropiat iar de mine înaintea orei de sport.

– Trebuie să vorbim. Hai să chiulim – mi-a spus ea, trăgându-mă în curtea școlii.

O săptămână a trăit cu o satisfacție nebună, tot așteptând un semn de la mine, să afle ce mi-a spus Mihai.

– Nu prea multe. A fost cam supărat. Părinții lui sunt în certuri și el e trist.

– De la chiloții mei s-au luat la ceartă. Sigur i-a văzut maică-sa la baie.

 Gândul ăsta o incita la culme, dar chiloții lui Mihai o excitau peste măsură. Îi purta și-acum pe ea (”Așa murdari? Nu i-ai spălat între timp?”), iar mirosul bărbătesc, puternic, înțepător o făcea să se frece mereu între picioare.

– Hai să mai intrăm odată – mi-a spus Pătlăgica și s-a ridicat trăgându-mă de mână împotriva vointei mele. Îi spuneam că nu vreau, dar parcă nici mie nu-mi mai funcționa mintea așa cum trebuie, lăsându-mă târât într-o aventură care nu era a mea.

Ca și data trecută, a luat cheia de sub preș. Am intrat amândoi în casa în care domnea aceiași liniște și ordine. S-a întins înfiorată pe patul lui Mihai. S-a dezbrăcat de toate hainele și a început să se foiască în pat. O vedeam prima oară goală și eram excitat, dar și înspăimântat că cineva va deschide brusc ușa și ne va prinde acolo. S-a ridicat și a început să caute ceva în buzunarul din sarafan, de unde a scos o cărțulie mică. Ea cu poze cu femei goale. S-a lungit din nou în pat și mi-a făcut semn să vin lângă ea.

– Ce le-or place bărbaților femeile așa de slabe? Astea de uscate ce sunt nici nu pot să se excite. Pune mâna să vezi cum sunt – mi-a spus ea și mi-a așezat mâna între picioarele ei.

Era prima oară când atingeam sexul unei fete. Mi-era frică să pun mâna, de parcă era un bibelou ce putea să se spargă. Voiam să mi-o retrag de acolo, dar ea nu m-a lăsat. Mi-am smuncit mâna speriat și m-am ridicat de pe pat.

– Cum e? – m-a întrebat râzând.

– Miroase – am răspuns tâmp.

– Porcule, prostovane, ești un cretin – a sărit ea și a început să mă bată cu perna lui Mihai. Nu știi să te porți cu o fată.

Am fugit pe ușa camerei, am părăsit apartamentul, dar am coborât scările liniștit, să nu atrag atenția unor vecini. M-am dus direct la școală, dar m-am ferit să vorbesc ceva cu Mihai. Am văzut-o pe Pătlăgica venind după câteva minute. Mi-a făcut un semn obscen cu degetul în sus, dar nu-mi păsa. Bucuros că am scăpat și de data asta, voiam s-o rup cu ea. Mintea nu-mi stătea deloc la învățătură și vedeam că nici ei nu-i stătea mintea la așa ceva. Era când radioasă, când pierdută în visare, uitându-se pe geam în direcția blocului lui Mihai.

A doua zi voiam să vorbesc cu Mihai, să-i povestesc cum am intrat în camera lui, să-mi cer iertare, dar el era cu gândul în altă parte.

– Ce-i cu tine? Te supără ceva?                                                                                                                                 

N-a vrut să-mi răspundă. A mormăit ceva de genul ”Nu mă simt prea bine”. Aș fi vrut să-i spun că eu sunt cauza problemelor lui, dar era absorbit de griji și nu se uita la mine.

Am continuat să intrăm prin efracție în apartamentul lui Mihai, târât de Pătlăgica, asemeni unui cățel atras de o cățea cu coada-n sus, negândindu-se la altceva decât la sex. După o vreme pasiunea ei s-a domolit ușor, deși mie parcă îmi creștea temperatura în prezența ei. Cred că și alții au trecut măcar o dată-n viață printr-o perioadă de nebunie. Peste ani, când m-am ocupat de delincvența juvenilă am observat că cei mai mulți arestați și-au început cariera infracțională într-un mod similar. Pe mine m-a ferit Dumnezeu și nu am fost prins. După multe decenii, duhovnicul mi-a spus să mă rog pentru fiecare persoană care a făcut ceva important pentru mine. Mi-am făcut un pomelnic lung și mă rog pentru numele trecute-n el cu mult patos, cu frângerea inimii, cu durere sau cu dragoste, în funcție de lucrurile pe care le știu despre fiecare sau de starea de spirit din acel moment. Dar când ajung la numele Pătlăgicăi o văd parcă aievea cum mă dezbrăca în patul lui Mihai și se juca cu sexul meu, sărutându-l ca pe un trofeu.

– Aceasta este esența dragostei – spunea ea. Crezi că lui Mihai i se va juca cineva mai frumos cu esența dragostei lui?